Instant Family (2018) – Pe vremuri, predicatorii se duceau să predice la canibali

 Diferența e că cel puțin papuașii și-au cerut scuze, în 2007, c-au halit niște metodiști prin secolul nouășpe. Pe când copiii, proprii sau adoptați, n-au întotdeauna astfel de maniere. Vina la educație, evident… 

Deci, cineva ar fi trebuit să le spună clar și răspicat în cască lui Pete (Mark Wahlberg) și Ellie (Rose Byrne): abort mission, I repeat, abort mission. Că uoamenii ăștia doi, buni la suflet ca două beri înghițite pe nerăsuflate după o sesiune de șoping cu gagica, nu știau ce-i așteaptă când s-au entuziasmat nu la unu’, nu la doi, ci la trei plozi. Nu orice fel de plozi, ci proveniți din tată necunoscut, mamă pe drogangeală. Latino-americani (in your face, Trump). Și, staț’, că nu e tot: fata cea mare are un an peste buletin, e deja donșoară, umblă ochișorii ei după bagabonți. Deci, domnu’ Pete și doamna Ellie au pus-o, năprasnic: visau la o familie cu mici îngerași, dar habar n-aveau ce se ascunde în spatele zâmbetelor știrb-drăgălașe și au nimerit-o chiar mai rău. Ce-i drept, o portiță de scăpare tot există, că de fapt, nu i-au adoptat adoptat, doar îi țin în custodie (în calitate de asistenți maternali), până iese mă-sa din pușcărie sau până se găsesc niște inconștienți mai sinucigași să-i ia în spațiu. 

Marea întrebare a filmului e: de ce-au făcut-o. Evident, e pusă în special de adolescentă, care e – cum altcumva – o răzvrătită care n-are încredere în nimeni. Tot evident, copila are și un soft core, la care neîndemânaticii Pete și Ellie tre’ acceadă cu delicatețe. Nu că rezultatele n-ar trebui să fie, în sine, imprevizibile. Dar aici n-avem cine știe ce dezvoltare de concept – până la urmă, e doar o comedioară care încearcă, timid și cumva confuz, niște dezbateri la modă. Nush cât îi determină oportunismul de genul ăsta pe spectatori să scoată bani de bilet, dar hazul a făcut-o întotdeauna. Din fericire, la capitolul ăsta, Instant Family stă binișor. Mai mult pe partea de dialog decât pe cea de acțiune: dialogurile sunt suficient de inteligente și subtile ca să mai închizi ochii la gaguri aproape derivative. În fond, viața de familie cu copii (mai ales pe care nu-i cunoști) e un rezervor inepuizabil de situații „semnificative”. 

Ca în multe comedii de gen, scenariul suferă de modularitate: narațiunea e mai mult o succesiune de scene decât un conflict care să crească în intensitate, cu vârf maxim etc. Ceva ceva se încearcă – relația adolescentă–părinți –, însă exact până când scenariștii intuiesc c-o dau în neverosimil. Apropo de neverosimil, clar că filmul atinge o coardă sensibilă doar în anumite spații culturale, cum ar fi, evident, la americani. Nu știu cum mai stăm noi cu adopția, că acum ani de zile tot străinii adoptau. 

Culmea, cel mai simpatic dintre cei trei frați nu e (clar) adolescenta, nici surioara mai mică (prost-crescută într-un grad peste suportabil), ci băiatul, Juan, care e un fel de Stan (din Stan și Bran) latino-american minor: naiv, ușor întârziat și plângăcios. Bun personaj, ar fi meritat dezvoltat mai mult. 

Cei care s-au amuzat la Daddy’s Home or să se hlizească să-l vadă pe șmecherul charismatic Wahlberg în rol de tătic ultragrijuliu, care (spoiler alert!) chiar și dă apă la șoricei la un moment dat. 

Mie, unuia, chestiile legate de sex (adolescenta își face selfieuri goală – nu se vede, nu vă impacientați – și corespondează cu un bagabont care îi trimite vă las să ghiciți ce fel de poze) mi s-au părut nu numai inutile, ci și de prost gust și riscante (come on, tipa are 15 ani, totuși). 

În rest, un final decent. Aș zice chiar frumos (și emoționant). Pentru el și pentru poante creștem nota. Ah, și să nu uit: apropo de orfani de adoptat, a apărut sezonul 3 din Lemony Snicket’s. Un deliciu absolut. 

Nota: 6.5