Insurgent – Corigent

După următorul sequel, o să-și amintească lumea de Insurgent cam așa: fată, cum nu știi, e ăla unde se tunde Tris. 

Firește, fanii cei mai fani o să identifice momentul luând ca reper descoperirea cataroiului (cutie, cică) cu desenuțe luminoase (care-i leit artefact protos din Broodwar, dar să trecem…). Cărămida era ascunsă în casa lui Tris (e destinată rău fata!), iar Jeanine (marea șefă peste toți, răutatea filmului) jură cu mâna pe inimă că e ceva de la strămoșii antedistopieni și că-i plin de înțelepciune, doar să știi cum să-l iei, că-ți spune tot, inclusiv cum să-i rupi pe genunchi pe naughty naughty de divergenți (așa crede ea, cel puțin). 

În ce mă privește, cre’ c-o să apelez la Jay & Kay să dea cu neuralizatoru’ peste memoria mea recentă, să-mi refacă inocența de dinainte de contactul cu acest… hm, film. 

Neînfricata Tris, care, dimpreună cu fraxu Caleb („erudit”), cu bf-ul Tobias și nesuferitul Peter, se ascund în șură la „pacifiști”, e chipurile singura care poate să activeze bolovanul. La concluzia asta ajunge Jeanine după ce mierlește vreo șase divergenți în „experiment”. Ca să se hotărască piatra să spună ce și cum, cică tre ca divergentul ăl mai pur să treacă prin teste pentru toate facțiunile (care n-ai văzut Divergent, îmi pare rău, dar oricum n-ai pierdut nimic). Tot încerci să înțelegi de ce, iar la final nu poți decât să exclami că „misterioase sunt căile bolovanului”. Și nu, nu-i că o să lămurească în partea a treia. Oricare ar fi răspunsul, ar fi prea complicat și/sau foarte stupid. Eu n-am citit cărțile Veronicăi Roth, dar filmele îmi lasă impresia că povestea e scrisă de plictiseală și fără o schemă solidă prealabilă, pe modelul lasă că ne vin idei pe parcurs. (Scuze dacă nu-i așa.)  

Dacă ați apucat să vă uitați la trailer, atunci știți cam 99% din ce se întâmplă: îi înțeleg și pe cei care l-au făcut, n-au avut suficient material din care să scoată obișnuitele cadre de acțiune cu care iei ochii la public. Paradoxal, trailerul e mai bun decât filmul nu prin ce arată, ci prin ceea ce omite. Bucățile cu Tris rășchirându-se pe clădiri prăbușinde sunt, de fapt, din virtual. Și fiindcă tre să existe totuși o primejdie reală, cică ce se întâmplă în căpșorul ei în acel moment poate să dăuneze, ca lu’ nenea Matrix, once upon a time. Numa’ că aici e total neconvingător, fiindcă sunt niște biete simulări de exerciții. (Și, dacă tot văd un brainless, mă aștept să-mi bucure ochiul niște acțiune cu efecte speciale originală. Nici vorbă. Totul lasă impresia de buget redus.)  

Deci, filmul este despre cum trimite Jeanine potera după Tris, o mai prinde, o mai scapă, iar o prinde, o tot salvează Tobias etc. Fătuca e specială, tot ne susură filmul subliminal, dar de ce, habar n-avem și ne-am săturat să așteptăm revelația. Poate că Shailene Woodley, cu privirile ei de căprioară înlăcrimată, mai dă un pic de culoare unui personaj derutat, dar cam atât. Înțeleg și rațiunea pentru care a fost selectată: figura ei blândă, temperamentul mai degrabă soft să dea în contrast cu skillșii războinici, dar aici contrariile nu se îmbină cum trebuie. Iar gafa cea mai mare e când asta mică e redată în slo-mo-uri: în unele momente, are o fățucă tare caraghioasă. No offense. 

Singura tresărire de suspans în toată brambureala respectivă care se chinuie să dea măcar iluzia unui sens e atunci când încep unii să se sinucidă că au implantat în ei nush ce gărgăune manipulator. Dar se stinge repede în autismul unei narațiuni lipsite de nerv și originalitate, cu secvențe de umplutură și chinuite, cu un dialog previzibil până la punct și virgulă. 

Ar fi de apreciat s-o lase baltă cu seria. Părerea mea.  

Notă: 3