Interstellar – Ia o navă spațială, să nu mai ieși din uluială

Amețitooooor. În sensul bun. Ce-a fost Gravity, da’ să-l vezi p’ăsta… Ieși cosmic din sală. Dacă le mai și ai cu găurile negre și nu-ș’ ce „orizonturi” care se întâmplă vizavi de ele, savant scrie pe tine, poți să aplici la NASA. Care cică dăinuie, într-o oarecare formă, și după nefericitele evenimente despre care, în debut, se face vorbire (indirect și doar legat de efecte) ce aruncară Pământul într-un nor de praf perpetuu, viclean și cu tupeu maxim, că se învârtoșește spre căscioara ta când ți-e mai mare dragul.

Coop(er), un Matthew McConaughey care nu-i mai ajunge un Oscar de-a dreacu’ ce-i talentu’ din el, fost pilot și actualmente inginer agricultor, ajunge la o bază NASA într-un mod pe care l-aș descrie drept mistic-SF – ca primă etapă, fiindcă până la urmă totul are o explicație situată undeva la granița cu științele alea cu multe paradoxuri (gen mecanică cuantică & stuff). Nu vă așteptați să vă dau mură în gură. Că nici filmul n-o face, pe nicăieri. E destul de nemilos pe tema asta – după principiul no pain, no gain.

În primul rând, Coop, tată care speră că ai lui copii o să supraviețuiască prafului atoatedistrugător, ia un duș rece de la cei din NASA: singura șansă de supraviețuire a omenirii (cât a mai rămas din ea) este colonizarea unei planete, ospitaliere, dintr-un alt sistem solar. Cum se ajunge acolo? Aici intervine interesanta noțiune a unor „they”, c-or fi extratereștri, c-or fi naiba știe ce, cert este că au creat o gaură de vierme lângă Saturn, ca, prin ea, să accedem la alte lumi, poate mai bune. Deja au fost trimiși niște astronauți acolo, așa-numiții Lazări – Coop și echipajul său de încă trei oameni, printre care fiica șefului, Amelia Brand (Anne Hathaway, la fel de frumoasă și cu cască astronauțească peste figură), trebuie să culeagă datele lăsate de respectivii. În acest răstimp, pe Pământ a rămas fata lui Coop, Murphy, răvășită de plecarea tatălui (credeți-mă, chestia asta este emoționantă cât încape). Între părinte și odraslă rămâne o legătură care sfidează distanța și timpul (a bitch, care, în călătoriile spațiale, se dilată și se comprimă după bunul plac, după cum bine știm).

În condițiile în care, „jos”, pe Pământ, copiii sunt învățați în școli că aselenizarea a fost o escrocherie pusă la cale de americani ca să-i dea de lucru URSS-ului, Coop și ai lui tovarăși au parte de o aventură spațială pe care doar mintea unui Nolan o putea concepe, fără s-o dea în StarTrek și alte chestii facile. O aventură cu întorsături de situație demne de un thriller (cel puțin în ultima parte, într-un montaj paralel, alert) și împănată cu discuții filozofice, inserate firesc – eu n-am avut nicio clipă senzația că situațiile respective ar fi fost create doar pentru ca personajele să se umfle în vorbe mari. Singurul reproș ar fi că, pe alocuri, ai niște déjà vu-uri (la nivelul scenariului), că Nolan a făcut și filme mult mai originale. Este de iertat. Mesajul – simplificat, all you need is love – percutează, într-un mod proaspăt și greu de uitat. Praful omniprezent, prin extrapolare, devine cenușă și, ca atare, speranța unei renașteri. În plus, există pasaje de certă inspirație, care vor avea în ecou în mintea cinefililor, cum ar fi îmblânzirea unei… drone.

Dacă la asta mai adăugați doi roboți simpatici (TARS și CASE), pe cât de ciudați ca apariție fizică, pe atât de băncoși, aveți un film deplin. Da, are aproape trei ore (faceți pipi înainte, obligatoriu), dar fiecare minut e o desfătare. N-are rost să menționez imaginile breathtaking și coloana sonoră care rivalizează cu cea din 2001: A Space Odyssey. (După mine, cel mai bun score din ultimii ani.)

Pur și simplu, uiți de tine. Ești într-un wow permanent. (Nu știu cum ar fi pe computer – o să verific când apare varianta B-ray, dar la IMAX, merită fiecare bănuț.) Asta o mai zic și închei: eu am reușit performanța să rămân doar cu ochii ușor umeziți, dar tipele de lângă mine au dat apă la șoricei considerabil la final. 

Notă: 9