Io sono l’amore – Eu sunt singură. Tu cine eşti?

Pentru fetele (de orice vârstă) care se ghidează după titlu (şi, eventual, sinopsis): nu vă aşteptaţi la un „romance”. Cu toate că în film se vorbeşte mult despre arta culinară, nu găsiţi în el nicio picătură de sirop. Da, ştiu, şi eu m-aş uita neîncrezător… Film de dragoste fără un decor gotic sau veneţian, priviri languroase, strângeri de mânuţe pe sub masă, gelozii furibunde, bileţele de adio, balet de dormitor etc etc?!

Pe unde se mai potriveşte ca tipologie este că rusoaica are 45+ şi face parte dintr-o familie cu atâţia servitori câţi să nu-i ştie pe toţi, iar el – genul de figură arăbească pe care se lipesc toate privirile poliţiste într-un aeroport american – e de-o vârstă cu fiul gagicii şi e bucătar. Dar prestaţia lor e dezamăgitoare. Fără oftaturi, tăiat de vene, fără măcar ceva kinky… Hm…

Pentru cei familiarizaţi cu cinemaul italian clasic, avertismentul vine încă din generic, parcă luat cu copy paste dintr-un film anii 50. Oricum pelicula e retro cap-coadă, nu numai ca atmosferă şi decoruri, că la un moment dat te şi întrebi: băi, bogătanii ăştia n-au şi ei un telefon mobil, nimic? Ar trebui să fosăie de gadgeturi la mnealor. D’abia dacă vezi un laptop la un moment dat.

Datele story-ul sunt banale: Emma (Tilda Swinton), trecută de prima tinereţe, însingurată în mijlocul unei familii mari în care s-a adaptat doar aparent, cu puternice nostalgii după Rusia, se îndrăgosteşte de prietenul fiului ei. Nimic extraordinar. 

Ceea ce dă filmului o forţă uriaşă stă mai puţin în ce spune, cât în ce nu spune, în ce sugerează. Nu lansează teze, nu-ţi arată cu degetul, nu-ţi explică. Îţi deschide doar uşa, nu te invită înăuntru. Emoţii, drame, totul e văzut ca printr-o perdea: ca un gest de pudoare. Iar muzica lui John Adams te fascinează ca zborul unor fluturi, pare să conţină în ea toate sentimentele, redate aleatoriu. Tilda Swinton se potriveşte perfect în acest cadru, cu stranietatea expresiei şi a privirii sale. Jocul ei reuşeşte să elimine suspiciunea de melodramă.

Dar cea mai derutantă chestie e ritmul, de un calm fantastic… Păi Visconti era copil zglobiu pe lângă ce vedem aici. Discuţii banale, multe secvenţe în care nu se întâmplă nimic. Şi cadre de decor cu detaliere pe obiecte cum numai Tarkovski avea tupeu să bage. Mda, asta se numeşte sfidare… Aşa-s poeţii.