It (2017) – Sperie-te, să faci o bucurie la nenea clovnu’

Printre multele jivine care papă frică omenească (și, în special, de copii, că-i mai gustoasă), Pennywise, clovnul-dansator, e cap de listă. După cum se laudă „el” însuși, frica e ca sarea-n bucate, bucatele fiind, evident, cărnița fragedă. Ca unui artist (deși unul underground, și la propriu), îi place să-și amintească lumea de el – cu spaimă/respect. Așa că își face jongleriile cât de bine, pregătindu-se pentru numerele respective câte 27 de ani, după care vine cu „panarama” în micul oraș Derry, să mai ronțăie niște copilași rătăciți. Mai interesant e că locuitorii, peste care năvălește „circul” deja de vreo câteva secole, nu țin neapărat să-și amintească – e aici și amnezie (posttraumatică) și rea-voință, fiindcă, într-un fel, lucru cu adevărat de speriat, lumea adultă e cumva complice. Adulții sunt răi oricum, dar aici sunt ceva de speriat. Părinții (ăia care trăiesc) ai celor șapte puști luați în vizor de bălțat nu-s chiar niște modele de parenting (că tot e la modă termenul). Faptul că întregul oraș e un loc ostil (fără să se manifeste în vreun fel decisiv, ci numai ca sugestie, care te râcâie pe sistem nervos) e poate cea mai faină – fiindcă subtilă – chestie din poveste, încă din It-ul lui King, din 1986. (Cum se exprimă foarte plastic unul dintre personaje: Derry e un loc al răului, „seamănă mult cu o târfă moartă plină de viermi care-i colcăie în zambilică”.) 

Și vine partea frumoasă: cei șapte „loseri” (șase mucoși și o mucoasă) se au doar unii pe alții – în fața părinților/ adulților (dubioși, amenințători, obtuzi etc.), în fața bătăușilor (Henry și gașca lui de lombrosieni) și în fața (artistic pictată) a aproape mereu amuzatului Pennywise, care se distrează la propriile-i năzbâtii ca Joker-ul lui Heath Ledger. (În ecranizarea din 1990, Tim Curry era de referință și de neegalat, dar nici noul Penny, Bill Skarsgård, nu se descurcă rău.) Nu știu câți fani Stephen King au în vedere latura lui intens nostalgică, legată de (propria) copilărie, dar cu siguranță că latura respectivă nu e deloc de neglijat (poate se mai ecranizează și The Body, a se vedea superbul Stand by Me, din 1986). Noul It, din perspectiva asta (a coeziunii protagonistului sub forma celor șapte) nu e vreo capodoperă, dar e suficient de sincer (dacă nu foarte adânc) încât să fi meritat efortul de a actualiza o clasică a genului, atât de împlântată în propria-i epocă (pe care, acum, o percepem ca fiind ireal de îndepărtată). 

Dacă nu știți, vă zic eu: romanul lui King este o chestie imensă, comportând material din care să faci vreo cinci filme diferite și tot pe atâtea seriale. Să scoți din el o poveste coerentă de două ore, fără să lași senzația că ți-a scăpat esențialul, „ideea”, e lucru mare. Prima adaptare, din 1990, de fapt, o miniserie, avea vreo trei ore și era, întru câtva, mai fidelă liniei narative. Aveam acolo, o juxtapunere de planuri temporale, trecutul copilăriei și prezentul celor șapte, acum pe la 40 de ani, oameni de succes, dar cu ceva sechele. Mișto, acolo, era revenirea în memorie a traumei – uitată ca prin vrajă/negare ca mecanism de apărare psihic – un nou șoc: „cum am putut să uit?”, se întreabă personajele. Au trecut 27 de ani (pardon, 30, zic ei, în miniserie) și Penny își face din nou de cap, iar ei își amintesc că au jurat să se întoarcă, să-i dea încă o dată omorul, de data asta for good (dacă se poate). N-aș zice că e un spoiler să dezvălui că în noul It totul se petrece într-un singur plan temporal, cel al copilăriei. Cu un „cârlig” ingenios în viitor, la final, se creează deschiderea necesară – și ideea că ar putea exista un sequel e și nu e de luat serios în seamă. E OK așa. Nu mai avem nevoie de adulți. Pe de altă parte, vizual vorbind, niște babalâci la 40+ urlând isterici în fața clovneriilor (în fond) simpaticului infam ar evita cu greu ridicolul. 

Față de carte și adaptarea din 1990, multe sunt la fel, și mai multe, nu. În general, scenariul alege, cu înțelepciune, doar ceea ce, din punct de vedere vizual, poate avea un efect de neuitat. Față de 1990, suntem infinit mai maturi, tehnic vorbind. Regizorul Andy Muschietti (Mama ) a gândit totul în funcție de atmosferă, care este una dintre cele mai remarcabile din horrorurile ultimei perioade: o atmosferă în care imaginea străzilor însorite pe care biciclesc cei mici în drum spre scaldă (viziune arhetipală a vacanțelor dintr-o epocă în care copilăria era copilărie) intră in dialog cu sumbrul peisajelor ploioase, cu tenebrele unor locuri părăsite, subterane, un infern din care voci de copii imploră sau (împrumutate de perfidul Pennywise) te cheamă la joacă, aici, jos, unde toți și toate plutesc. N-aș putea să decid acum dacă traducerea în imagine vizuală, mai mult sau mai puțin literală, a lui „they all float” este ceva bine-venit, dar toată chestia arată senzațional, haunting, suficient de neliniștitor. Iar misterul rămâne: chiar, de ce „toate/toți plutesc”? De ce sunt chestii care sfidează gravitația (inclusiv sângele nu spun cui)? Tocmai când ar trebui să cadă, precum cadavrele (din latinescul cado, a cădea)? Desigur, în roman se explică multe, poate prea multe, cu trimiteri la extratereștri și cosmogonii… 

Surprinzător de puțin scary (ba, pe alocuri – voluntar, zic eu – amuzant), noul It este, nu în ultimul rând, o reflecție meta asupra mecanismelor horror-ului, cu multiple layere. O secvență în care un aparat de proiectat diapozitive o ia razna, dând la iveală, într-o succesiune de frame-uri, the real thing, este genială prin modul în care arată modul în care iluzia devine realitate (granițele dintre gând și realitate sunt și ele gândite evitându-se locurile comune). O altă chestie ludică e o scenă care comportă trei uși, pe care scrie „not scary”, „scary”, „very scary”, impunând copiilor (ca în basme) o decizie: pe care să intre. (Vă las să ghiciți pe care intră!) Pennywise e un monstru cu un simț al umorului dat naibii. 

Dar, de departe, scena mea favorită amestecă, într-o atmosferă de intrare într-un coșmar, în care ouă de Paști (a se vedea conceptul de easter eggs) sunt presărate pe un drum descendent, ca în Hänsel și Gretel. 

Filmul are bulină de 15, dar mai mult fiindcă, printre altele, ăia mici vorbesc precum niște golănași, iar tipa (o simpatică pistruiată) fumează în WC-ul școlii. În niciun caz, zic eu, pentru că secvențele care se vor terifiante ar fi doar pentru inimi mai rezistente. Salutăm, printre altele, lipsa jump scare-urilor. 

Altfel, un horror de calitate, cu un scenariu închegat (deși un anumit triunghi amoros ar fi putut fi dezvoltat, sau, dimpotrivă, să lipsească și alte mici stângăcii). De văzut, în primul rând, pentru calitatea excepțională a imaginii. 

Notă: 8.5