Jack Reacher: Never Go Back (2016) – Ba da… la culcare!

Că uite ce l-ați obosit pe Tom Cruise… Oboseală sau plictis, tot p-acolo. 

Jack Reacher  nu mai e ce-a fost, cum îl lăudam în 2012. De fapt, dacă n-ai văzut primul film din serie, nu înțelegi mare lucru din personaj: scenariștii nu se obosesc să reia portretul/ să-i adauge alte detalii acestui lupu’ singuratic, fost maior în poliția militară, pe care n-ai cum să-l găsești dacă nu vrea mușchii lui, că până și un Jason Bourne mai butonează un aifon, dar Reacher nup, nici măcar mașină n-are, tot cu autobuzu’ circulă, ca pauperu’. (Are principiile lui, pe care le încalcă numai în caz de forță majoră.)

La întrebarea cum îl scoți din bârlog de această dată, scenariștii (că se iau după carte sau nu, că pe asta n-am citit-o) răspund: simplu, vine el la noi, c-are o treabă. Cam neverosimilă, raportat la convingerile lui Jack: cică vrea s-o scoată la un cico pe ofițereasa Turner, că l-a ajutat c-o chestie (iar nu suntem suficient de jigniți cu detalii). 

Și când ajunge la gagică, asta ia de unde nu-i, e la pârnaie pe motiv c-ar fi șpionat pentru dușman. Poi, cum să nu vină Tomiță s-o salveze fix când băieții răi vor să-i ia gâtu’, pe principiul că nu ești suficient de arestat dacă mai respiri. (Vezi bine, ea e inocentă, i s-a înscenat, iar acum ăia vor să-i închidă gura definitiv.) Evadarea ce urmează n-ar fi motiv de mândrie nici în cel mai neinspirat episod din, să zicem, Hannah Montana. 

 Fiindcă oricum desfășurarea de forțe merită un premiu pentru previzibilitate, hai să băgăm un subplot, de feeling, cât de cât, cică ia-uite la ce ne-am gândit, ce original: o boboacă de liceu, Samantha, e nici mai mult, nici mai puțin decât posibila fiică a lui Jack. Reacher ar fi avut, în urmă cu 15 ani, o aventură cu una, de care nu-și aduce aminte – nici de aventură, nici de tipă. Se naște vreun instinct patern în acest Huckleberry Finn al poliției militare? Răspunsul e evident. Din el poți să întrevezi toată acțiunea spusă de un țâlion de ori, cu daddy cel dur protejându-și little girl-a de haimanale cu gânduri necurate. Normal, avem și clasicul killer gone rogue din partea răului, care îi promite lui Reacher, oftând, în repetate rânduri, că ce-o să-i facă el progeniturii. Ați adormit deja? Dacă vă mai spun că vi s-a pregătit și urmărire prin carnaval, în New Orleans, mai deschideți un ochi? Probabil că nu, prea au mai fost din astea. 

Dacă rugăciunea dă, Doamne, măcar un twist nu e ascultată, există și o parte hazlie, constând în comportament cam neortodox din partea noii „familii” (Reacher, Cruise, Samantha): ăștia șmanglesc fără să clipească orice au nevoie, de la cărți de credit, la telefoane, mașini etc. Halal educație! (Dar, ca să vezi cât de ingenioși sunt scenariștii, donșoara nu-i chiar ultima căzătură, că are talent la desen… Te doare capu’.) 

Cafteala e și ea generică și se petrece în locuri împrumutate din scenografiile altor filme, ca să nu mai dea bani aiurea: iar avem înfruntare în bucătărie de restaurant etc. (Am mai văzut bătătorul ăla de șnițele? Posibil.) Și: cam ce e în trailer, aia e. 

Care-i faza cu titlul, „never go back”? Probabil romancierului Lee Child i s-a părut amuzant să se joace pe numele lui Jack apropo de melodia aia cu „hit the road, Jack, and don’t you come back”. Joc de cuvinte sau nu, titlul tre să se potrivească cu conținutul în vreun fel sau altul, or, cel puțin în cazul filmului, asta nu se întâmplă. 

Ce să mai… E gen au trecut patru ani, tre să băgăm, că altfel rămânem fără franciză. Un film inutil. Nu e la fel de ridicol ca The Mechanic, așa că-i dau 5 sutimi mai mult decât ăluia. Mbine, hai încă 5 sutimi pentru final, că-i cu ceva emoție. 

Notă: 5