Jackie (2016) – O Primă Doamnă de toată stima

Din start vă spun, n-o să aflați cine l-a împușcat cu-adevărat pe Kennedy sau care-s ăia de au comandat asasinatul. Nici n-o s-o vedeți pe Marilyn Monroe, în patul lui Bobby sau pe vreo gură de aerisire, cu rochița în vânt, fiindcă oricum era deja de un an în posteritate când se petrece acțiunea filmului. „Acțiune” poate suna derutant, fiindcă nu prea e, nu în sensul obișnuit. Și uite că, totuși, au scos ceva frumos aproape din nimic: totul se petrece între asasinat și înmormântare și e mai mult despre trăirile Primei Doamne (jucată de Natalie Portman), însă, dacă te prinde, ieși cam tulburat din sală după ce se termină.

Zic dacă te prinde, fiindcă, la toate nivelurile, filmul este  chiar de la început – și în mod deliberat – monoton, fragmentar și evită suspansul. Cu toate astea, odată ce i-ai descoperit tema ascunsă, delicată, și cadența, te lași în voia lor.

Este o poveste în ramă, pe care Jackie i-o spune unui reporter la câțiva ani după tragedie: doar el va ști „adevărul”, care, apropo de fapte, nu există, nu poate fi discernut și pe care îl va pune pe hârtie într-o manieră care să mulțumească publicul. Acesta, cum știm, vrea povești, cu sens, început, mijloc și sfârșit. Odată cu el experimentăm ceva ce nu poate fi descris în întregime: trăirile unei femei complexe, cu durerile, spaimele și îndoielile ei în legătură cu rolul său în familie, în lume, în istorie – care e, evident, doar o altă poveste, mai credibilă. Se zăbovește mult pe istorie: paralela dintre sfârșitul lui Lincoln și cel al lui John F. Kennedy este inevitabilă și se caută răspunsuri, certitudini, ceva care să configureze un sens în haosul de trăiri care e realitatea. Într-una dintre cele mai frumoase scene, Jackie se întreabă de ce camera în care se află (cea în care a locuit Lincoln) este atât de liniștită, ca și cum încearcă să facă istoria (materială) să arunce o lumină asupra prezentului. Casa Albă este, în general, văzută ca un muzeu, în care destinele celor care au trecut pe-acolo trec în tăcere în spatele unor inscripții: „în acest apartament a locuit familia Kennedy”. Se mai vorbește despre Dumnezeu și credință, în cuvinte simple, pentru că acel „de ce” e mai important decât o tonă de răspunsuri teologice sofisticate, pentru că întrebările pot aduce mângâiere. Iarăși, nu e vorba despre cunoaștere, ci despre trăire nemijlocită.

Nodul în care se adună sentimentele și realitatea istorică, generând astfel un feeling de autenticitate, este o bucată muzicală, preferata lui Kennedy: Camelot (dintr-un spectacol de pe Broadway). O bucată pe care Jackie o pune la pick-up, în timp ce e e singură în apartamentul prezidențial, în absența celui iubit, absență care a deschis în ea un gol de neumplut.

Un conflict mai ușor de perceput („mai” obiectiv) este legat de înmormântare: echipa noului președinte, Johnson, nu vrea să-i îndeplinească văduvei dorința de a organiza o procesiune (așa cum a avut Lincoln), din exces de zel paranoic: să nu cumva să mai fie vreun atentat. Nu e niciun spoiler că Jackie obține în cele din urmă organizarea procesiunii, moment în care imaginea ei, îmbrăcată complet în negru, cu fața acoperită de văl, îți dă pur și simplu frisoane. La fel ca și, mai devreme, imaginea lui Jackie, în taiorul roz pătat de sânge, rătăcind pe culoarele Casei Albe.

Datele de producție sunt de-a dreptul intrigante: biopicul unui personaj istoric de talia lui Jackie ar fi trebuit să intre pe mâna Hollywood-ului, în schimb, aici avem parte de case de producție străine (inclusiv una franceză) și un regizor chilian la cârmă. Și mai ciudat e că scenariul a fost lăsat pe seama lui Noah Oppenheim (Allegiant, Maze Runner), pentru care n-aș fi băgat mâna în foc. În general, am fost nedumerit de tot ce-am apucat să aflu înainte de vizionare: notele sunt (pe bună dreptate) măricele, în timp ce trailerul este total neinteresant.

Un film subtil, extrem de trist, apăsător, dar care, totuși, se încheie într-o notă optimistă, mai degrabă pentru connaisseuri și/ sau pentru cei cu predilecție spre melancolie, care obișnuiesc să viziteze cimitire, eventual toamna. Filmat în format retro 4:3, în culori pale, în lumină diminuată, crepusculară, totul, până la detalii, evocă doliul: la un moment ai impresia că-ți miroase a fum de lumânare.

Natalie Portman mi-a întrecut așteptările: modul cu o imită pe Jackie e convingător și, în general, face un personaj multidimensional și ilustrează fain fragilitatea, vulnerabilitatea femeii puternice.

Notă: 8.5