Joy (2015) – Just enjoy it!

Dacă te iei după titlu și afiș, zici că ai de-a face cu vreo siropo-dramă adolescentească ușor supranaturală gen știm noi care. Mnu e așa. Dramă are, apar și ceva elemente ca de la granița cu alte lumi, dar totul e din aluatul filmelor superioare. (Da’ chiar, ce vă veni cu afișul ăla? Am înțeles ideea, fiindcă am văzut filmul, dar zău dacă aș fi intrat la el, să mă fi luat doar după poster.)

J Law alias Katniss (pe care eu o văd tot ca pe o adolescentă, deși…) se întoarce pe ecrane mai bărbată (că nu prea are romance, sâc sâc) și cel puțin la fel de chitită să(-și) facă dreptate într-o lume rea, cu un rău mai serios și mai difuz, că nu mai are un singur chip (preș. Snow). Iar problema departe de a se rezolva din două-trei săgeți și-o căutătură de oțel. Chestia se numește complexitate, iar Jennifer a mai avut de-a face cu ea în alte două filme făcute de același regizor: Silver Linings Playbook și splendidul American Hustle.

Acum, pe bune… Puneți oricare 10 regizori mainstream ultrarenumiți să facă un film despre inventatoarea mopului care se stoarce (nu râdeți, că așa e), și să vedem câți se descurcă. Lui David O. Russell i-a ieșit ceva frumos – ce spun eu frumos, de-a dreptul fermecător. Atenție, s-ar putea să vă îndrăgostiți iremediabil de anii 70 (dacă încă nu ați văzut American Hustle).

Joy (Lawrence) crește sub ochii și povețele bunicii, care-i prevede un viitor strălucit, pe vremea când femeia scăpa de cratiță doar dacă se mărita cu vreun bogătaș și avea servitori. Copilărită într-o familie simpatic disfuncțională (mama e telenoveloholică, tata, crai), ajunsă la maturitate cu o mizerie de job, divorțată, cu doi copii și o casă încă de plătit, tipa are, după multă vreme, o idee care ar trebui să facă o minirevoluție în gospodărie: mopul care se stoarce mecanic și cu cap detașabil. Urmează momente de entuziasm și euforie, întrețesute de altele, de crunte dezamăgiri, de te întrebi la un moment dat dacă e bine să te nască mama inventator(/-oare).

Cea mai mare parte a filmului zăbovește, în cadru domestic, în familie: poate un punct slab pentru unii, mie mi s-a părut necesar. Nu fiindcă mopul a fost mai mult o afacere de familie, ci fiindcă interacțiunea dintre Joy și restul personajelor reușește astfel să ajungă până în zonele unei intimități generatoare de autenticitate, creându-se echilibru între conflictul interior (redat direct sau sugerat) și cel exterior: nu e vorba doar de o hero’s journey, ci și de un portret, portretul unei luptătoare, cu determinarea și vulnerabilitățile ei. Din care, totuși, lipsește dimensiunea eros-ului (Joy, mică încă, își spune că se descurcă și fără prinț): oricum ar fi fost împlinirea lui (în pozitiv sau negativ), poate sentimentul n-ar fi trebuit să lipsească. Desigur, o motivație în plus ar fi fost riscantă, dar totuși… (În pandant, a se vedea Moscova nu crede în lacrimi, pe o temă similară.) Fiindcă intenția pare să existe la un moment dat, aici avem un defect măricel. 

Narațiunea, în mare parte, o împletire de timpuri deloc gratuită („time moves forwards, time moves backwards, time stands still”, cum zice naratorul, chiar bunica), care împreună cu o ingenioasă alăturare de spații dau uneori senzația de ireal (ca să nu spunem de fairy tale), respiră mare, aproape epopeic, în ciuda subiectului. Și, dacă vă închipuiți că, într-un astfel de context, comicul nu-și are loc, vă înșelați. Se râde zdravăn: nu numai de aventura amoroasă a puriilor Rudy și Trudy (de Niro și o Isabella Rossellini cu un rol șocant), sau de cea a mamei depresive și anxioase cu… o să vedeți cu cine. Sunt multe momente de un haz spumos, sau subtil, emoționat. Ca și momente de magie (Joy cântă împreună cu cineva „Something Stupid” a cuplului Sinatra, vezi și N. Kidman cu R. Williams), sau momente de o vervă incredibilă, precum cea în care Ratonul Bradley Cooper (care nu putea lipsi de lângă Jennifer) îi prezintă tipei studiourile de teleshopping. (Ah, introducerea vizuală a lui Bradley, cu panoramare de pe ghiulul cu rubin spre binecunoscutul zâmbet ghiduș, e aur.)

Un film plin de aluzii și referințe (Joan Rivers e jucată de fiica ei, Melissa, într-un rol de câteva secunde etc., soap opera care se difuzează la tv și aduce cu Dynasty și Falcon Crest etc.), pe care americanii îl vor înțelege/ gusta altfel decât noi. Asta nu înseamnă că nu va plăcea și spectatorilor români. (Cel puțin unui anumit segment, mai dus pe la cinema.)

Notă: 8.5