Kingsman: The Secret Service – Noblețea câștigă

Pfiiii, ce suplețe-i pe nea Colin Firth, posesor a’ 55 de anișori!… De unde preconizam, după King’s Speech, c-o să joace (bine, evident) numa’ roluri de puriu blazat, care farmecă gerontofile cu privirea-i tristă, din șezlongul de lângă șemineu, iaca evoluție – spectaculoasă, în sensul prim.

Eiii, și cum stau costumele alea pe el… Dacă nu-i CGI, atunci nuș, că, pe lângă el, Daniel Craig arată ca un instalator la nunta fii-sei.

Eleganță-i tot filmul, de la nelipsitele gagdet-uri (umbrela bulletproof!) la scenele de cafteală, filmate și croite că aproape zici că-s făcute de sud-coreeni, ce să mai… Elegant, dar nu c-un băț în fund – și unde e, de doar de (auto)ironie.

„Kingsman” este o croitorie de lux, adică un magazinaș unde vii cu banii de pe-o Dacie nouă ca să-ți faci un costum (fără accesorii). Doar că, în spatele (la propriu și la figurat) al afacerii, se află o ditamai agenția de spioni, cu hangar mare de nu-i vezi capătul, cu un fel de metrou și cu tehnică mai degrabă S.F.: o variantă a neurolyzer-ului din Men in Black e deja o banalitate. Dacă au extratereștrii din Jupiter Ascending, cum să lipsească din dotarea unui 007?

Dar, stai, că ăștia n-au nicio treabă cu zerourile și cu MI-urile. Sunt independenți: ei salvează mai întâi omenirea, și apoi pe tanti cu coroana, dacă e să fie. Și, în general, par a fi mai degrabă ireverențioși față de forma de guvernământ cu pricina: a se vedea cum e tratată o prințesă suedeză, mai ales la final (bomboana de pe tort).

În acest context, apare un orfan, al cărui tată a murit salvând viața unuia dintre agenții de top (care au nume de cod dintre Cavalerii Mesei Rotunde). După o demonstrație strălucitoare/ năucitoare/ pilduitoare aplicată pe niște golănei (da, aia din trailer), Galahad (Firth) îi întinde o mână lui Eggsy, să-l scoată din promiscuitate și să-i dea un sensu’ vieții. Care se preconizează scurtă, dar glorioasă. Sau nu. Atunci, în mod cert, cu adrenalină. Și, să nu uităm: distinsă, mai ales.

Nici nu termină bine antrenamentul, că e și băgat în priză, fiindcă agenția e pe urmele lui Valentine (un Samuel L. Jackson sâsâit și ultrahaios), tropul miliardarului cu boală pe lumea toată. Ca să nu spoileresc prea prea mult, vă spun doar atât: intriga împletește ideea din Cell a lui Stephen King cu cea din Inferno a lui Dan Brown. Deși, în aceste condiții, gradul de originalitate nu-i foarte ridicat, scenariului îi reușește note certe de prospețime. În definitiv, ideea contează mai puțin decât execuția în cazul unei comedii cu accente autoreferențiale, iar execuția e impecabilă. Croitorie de lux. Deși nu poate să evite unele clișee, știe să le așeze astfel încât să dea bine. Apoi, văzut în amănunt, cu ochi mai mult sau mai puțin cunoscător, sunt și semnificative modificări în vechile scheme – un risc pe care nu mulți și-l asumă.

Lucrul pentru care, însă, merită cele mai multe felicitări: umorul e întrețesut în acțiune cu mare abilitate și rafinament, fără să se lase pradă gagurilor facile. Nici autoironia (atât de prezentă în comedii britanice) nu suferă de redundanță sau ipocrizie. Deși avem situații care frizează grotescul, în care e implicată o hiperviolență aparent gratuită, core-ul rămâne unul al sentimentelor. Până la urmă, chiar îți pasă de ei.

Și de abia aștepți să-i vezi confruntându-se cu bestia-bunăciune de Gazelle, cu lamele ei pe post de gambe (creepy, indeed, deși suficient de sexy ca nesimțitul ei de șef, Valentine, s-o înșface de funduleț). Este și o chestie simbolică: tăiș vs cusut. Iar finalul este un foc de artificii continuu: de unde ai impresia că gata, poți să-ți tragi sufletul, acțiunea pornește și mai abitir.

Unul dintre mesajele regizorului Vaughn (producător al capodoperelor Snatch și Lock, Stock…) e pus chiar în gura lui Colin Firth: „James Bond-urile de azi se iau prea mult în serios. Le prefer pe cele vechi.” Subscriem. 

Din câte știu eu, cel mai distractiv film cu spioni. Pentru public de toate soiurile.

Notă: 8.5