Knock at the Cabin – Crede-mă că te cred!

Filmul este o alegorie biblică frumoasă. Shyamalan păstrează stilul lui stângaci, cu suspans construit greoi, cu un pact ficțional firav. De data aceasta, filmul nu mai e horror, ci un eseu cutremurător despre natura ființei umane. Am glumit. Filmul e o farsă tipică pentru Shyamalan, care de altfel apare într-un cameo funny, în emisiunea de teleshopping difuzată chiar înainte de știrile despre cutremur și tsunami (știu, mega spoiler, dar repet, nu există drept la ignoranță).

Filmul mi-a amintit de Mother!(2017), al lui Darren Aronofsky, de Miorița, că seamănă puțin partea finală cu descrierea nunții cosmice, dar și de Melancholia a lui Lars von Trier, care nu s-a jucat cu mântuiri, ci ne-a condamnat pe toți la neant, cum de altfel se întâmplă în Apocalipsa lui Ioan: murim toți, mai puțin 144.000 de evrei care se duc în Noul Ierusalim. Scrie explicit în Biblie. Asta ca să știți cum stați.

Shyamalan nu e un regizor extraordinar. El e ceea ce numim cel mai mare numitor comun. E cel mai deștept prost de la Hollywood. De fapt, el nefiind un regizor Occidental, cu greu reușește să se abțină de la a-și face personajele să izbucnească într-un dans opulent de Bollywood.

Dave Bautista, pe care l-am văzut în Guardians of the Galaxy, Blade Runner 2049 (Sapper Morton), sau în Glass Onion, joacă excelent. În schimb, prestația lui Rupert Grint (Ron Weasley din Harry Potter) e singura chestie cu adevărat horror din acest film.

Filmul este ”la zi”, cum se spune în jurnalism. Tratează cele mai mari frici ale momentului: virușii care ne omoară copiii, avioanele care se prăbușesc din motive incomprehensibile, dezastre naturale pe scară largă, gen tsunami sau incendii de pădure și psihopații de pe internet.

Care sunt premizele pactului ficțional?

– oricând deschidem televizorul, la orice oră, undeva în lume se întâmplă un dezastru

– Apocalipsa e noul cotidian

– până la urmă scăpăm cumva, indiferent ce ne lovește: tsunami, virus, fulger

Filmul începe promițător, cu cei patru ciudați care apar la ușa cabanei taților (cuplu gay) lui Wenling. Ce vor nebunii ăștia înarmați fix ca ăia chemați de Trump să ocupe Capitoliul?

Păi, Noua Familie Generică este invitată să se sacrifice pe sine, prin sacrificiul voluntar al unui membru, ca să ne fie bine la toți, să nu vină Apocalipsa la propriu. Este exact ce ne solicită alde Greta Thunberg, sau veganii, sau toți propovăduitorii încălzirii globale, a crizei energetice, susținătorii mașinilor electrice și așa mai departe. Viitorul mai bun e unul în care toată lumea conduce Tesla și aparent absolut tot restul rămâne la fel.

Ce văd eu, ca mascul toxic cu mașină cu motor mare, este doar invitația simetrică: omorâți-vă, bă, între voi, că eu nu-mi schimb nici măcar un milimetru stilul de viață.

Spectatorul Generic, fără îndoială incult, va merge acasă și va căuta pe Google Călăreții Apocalipsei, ce înseamnă culorile lor, va face legătura cu personajele filmului și va trăi diverse emoții ulterioare. Fix ce ziceam apropo de numitorul comun. Shyamalan e tipul care a văzut un documentar despre Apocalipsă și a băgat subiectul în găleată, la comun cu pandemia și dezastrele naturale, că sigur va plăcea la oagări, se vor identifica bine cu personajele.

Revenind la alegorie, ni se sugerează că trebuie sacrificat un bărbat alb, creștin, pentru a trăi (mai bine) restul omenirii, reprezentat simbolic de o fetiță din China. ”În definitiv, de ce să tot facem noi albii sacrificii?”, vor comenta conservatorii americani.

Tot alegoric, Shyamalan folosește mitul cristic. Se sacrifică un domn blond pentru ca omenirea să scape de păcate, dar se sacrifică pentru că vrea, nu e forțat, ăsta e tot șpilul, ca să folosesc un termen idiș.

Este un film bun? Nu prea. Nu se compară cu The Happening, celălalt film cu apocalipsă făcut de Shyamalan, și cu care seamănă enorm la stângăcii și la stilul în care e prezentată natura.

E un film adaptat la ce se cere acum? Da, clar. Familia e gay, există o femeie de culoare, un personaj asiatic, un personaj extrem de tatuat dar bonom, un roșcat care a făcut pârnaie și o mamă singură, deci e un festival de incluziune socială, rasială șamd.

E un film memorabil? La fel ca ”pandemia Covid”, nu. Cumva, Shyamalan nu reușește să atingă performanțele din tinerețe. Probabil toată lumea speră să mai dea o bombă gen Sixth Sense, Signs sau The Village(preferatul meu). Întrebarea mea este: s-a prostit M. Night sau s-a prostit lumea și M. Night îi dă fix ce trebuie? 

Și, ca să înțelegeți și mai bine cum e filmul, vă comunic următoarea viziune pe care am avut-o: dacă nu dai share la acest articol la toată lista de Whatsapp, va arde un spital. E alegerea ta. Cam așa ar fi adaptarea pe România.

Nota 5, pentru că tânara actriță care o joacă pe Wen și desigur Dave Bautista.