Kung Fu Panda 3 (2016) – Marțial de marțipan

Glicemia atinge valori fără precedent în noul KFP: în cadru intră pănduleți nătăfleți de toate vârstele și sexele, fără să facă neapărat inflație, dar nici cine știe ce fapte eroice, că-s pacifiști de fel. E vorba de compatrioții lui Po, care departe de a se supăra că nu-i unicat, e entuziasmat nevoie mare: cel care tocmai a fost făcut sensei în satul de adopție încă mai are ce învăța. Mai precis, să fie el însuși, însemnând, printre altele, să-și înțeleagă și să-și accepte panditutinea. Cu orice s-o mânca asta. (Ca să vorbim pe limba lui.)

După momentul în care, înfricoșat de noul său rol de maestru peste foștii colegi, Po o cam zbârcește, își face apariția cel care tocmai i-a furat titlul de campion la înghițit găluște, nimeni altul decât… taică-su. (Să ne amintim că Po a fost adoptat încă de mic de gâscanul Ping.) La așa întâlnire se cere ceva oedipian, dar dacă într-adevăr există, atunci, pe lângă hazlia competiție apropo de haleală, ar trebui să fie ceva foarte subtil. (Să fie joaca lor prin „muzeul” eroilor de legendă, când amândoi îmbracă armuri celebre, vreo ironie la cuplul interjanșabil falus/ fetiș?)

Bine, bine, dar unde-i antagonistul? Antagonistul e și nu e: Kai (un fel de tăuroi fioros) a fost uitat, iar acum, revenit de pe tărâmul spiritelor, se confruntă cu perplexitatea faptului că, de fapt, nu prea există (el, ca bad boy). Când înșiră în fața câte unui mișcodac toate fioroasele-i nume și titluri (făcătorul de văduve etc.), mișcodacul ridică din umeri: vorba aia celebră, never heard of him. Fără faimă, e un nimeni, trebuie s-o ia de la zero. Dar, păzea… Fiindcă te poate lăsa fără qi, chestia aia pentru care mersul la un terapeut alternativ costă mai mult ca la spital. Că, deh, e „energia vitală”. Iar Kai, întocmai lui Highlander, se îmbogățește în propriu-i qi pe măsură ce-i prăduiește pe alții. Dacă asta nu vi se pare de-ajuns, mai aflați că războinicii reduși la qi-urile-fantome pot fi manipulați și invincibili: nu se joacă de-a poltergeistu’, ci dau la gioale serios.
 
Cumva, Kai află care-i cel mai tare în qi – guess what, pufuletele nostru alb-negru. Conflictul se lasă așteptat, ca și marțialele în general, mult mai relaxate ca până acum, că vorba aia, mintea înaintea pumnului. În timp ce Kai își reface reputația, Po plutește în zonele senine ale filozofiei orientale, punându-și întrebări cu miez (fiindcă da, până la urmă tot la haleală se ajunge). Înconjurat de ai lui, panda are marea revelație că „be you”: semenii lui pot fi redutabili fără a fi școliți cu nuiaua și fără să-și rupă lăbuțele pe manechine și în șpagaturi crunte. Veselie generală: asta e mișto la KFP, că-i vesel și candid fără a fi și idiot. (Mai învățat ca noi, Žižek, în Living in End Times, apreciază, apropo de primul KFP, înțelepciunea subminată cinic de simțul comun și semnalează absența sexualizării. În KFP3, sexualitatea e din nou fentată, elegant: dansatoarea infatuată și narcisistă Mei-Mei nu reușește cu niciun chip să-l seducă pe Po. Ne jucăm sau ce facem?…)

Nelipsitul umor în situații netensionate, mesajul apropo de hybris-ul puterii, descoperirea inner-ului, mesajul chill out, cel eco, la alt nivel, naivitatea/ candoarea cuceresc lumea etc. fac încă din KFP o rețetă rezistentă. Dar și astea se uzează în timp – deja se simte, Po obosește și devine manierist, lipsit de suflu. În curând, va fi greu să mai deosebești filmele din serie. Ce-i prea mult…

Notă: 7