L’homme fidèle (2018) – Și ideal. Oarecum

Actorul, scenaristul și regizorul Louis Garrel ne vinde aici un personaj care face să suspine toate categoriile de tipe. Nush femeie care să nu se tulbure la zulufii care încadrează privirea absentă care, la rândul ei, încadrează nasul viril. Bonus: e romantic îndrăgostit (unde „romantic” e complement) de o tipă de vreo doișpe ani (de atât timp e îndrăgostit, fiindcă tipa e purie bine). Și mai bonus: îi e credincios tipei. Într-un fel. Adică: într-un fel tipic franțuzesc – dacă tipei îi vine fantezia că Abel al ei ar trebui să se combine (de probă) cu Ève cea abia ieșită din minorat, Abel e atât de fidel, încât se supune și se combină. Cum altfel? 

Doză de șoc ni se dă din primele două-trei minute: o concentrație de replici ca o schemă de box. Victima: cumințelul Abel (Garrel), care își ia KO de la iubită (Marianne/Laetitia Casta) de-i dă sângele pe nas (la propriu). În replici se zic următoarele. Sunt însărcinată. Cu Paul (= prietenul tău cel mai bun). Mă mărit cu Paul. Paul vrea să vii și tu la nuntă. (Mnah, chestii care în telenovele sunt eșalonate în ep. 24, 39, 86 și 152. Dacă n-ai inimă în tine – și am observat că mulți din sală n-aveam –, te hăhăi de nefericirea bietului homme.) 

OK. Dacă vă închipuiți că aveți subțirel film de mall, vă înșelați. Adică, subțirel e (după părerea mea decantată în urma unor eforturi de gândire), dar nu și de mall. Se vrea adânc în superficialitatea lui, cu evidente trimiteri la Nouvelle Vague, matematici simple și complexe, chiasme, congruențe, joc de aparențe și promisiuni pervers neîmplinite, printre care ceva detectivistică și – am speculat eu – ideea că, întocmai ca banii și statul, sexul e o ficțiune. Sau cum ar spune bătrânul Lacan: il n’y a pas de rapport sexuel. (Dacă nu știți cum de i-a venit ideea asta, căutați. Merită.) Iarăși, fapt care se vrea interesant: Paul e o mare absență, din el cunoaștem doar o pereche de pantofi și o placă funerară pe care nu se vede ce scrie, plus din relatările despre el (era mai bun la pat decât mine? etc.) 

OK. Cred că am înțeles (măcar o parte din) ce era de înțeles. Inclusiv ce e cu cele două naturi moarte: Venus a lui Cranach, singurică, fără copilul ei, Cupidon, conduce la ideea de seducție (într-o secvență în care apar Marianne, băiețelul ei și Abel), care e contracarată de un obiect care sugerează o ghilotină; un album (care se reflectă într-o scrumieră) are titlul, dacă am văzut bine, La comtesse – posibilă trimitere la l’affaire des poisons de pe timpul Regelui-Soare (că în film se pune problema dacă cineva a fost otrăvit). Pe de altă parte, inserția bucății din The Strange Love of Martha Ivers mi se pare că e acolo ca să mai fie ceva simbolic: contextul (discuția despre talentele detectivistice ale micului Joseph) e departe de a fi subtil. Părerea mea. 

Tot părerea mea: e unul dintre acele scenarii supersimple pe care, ca regizor, trebuie să muncești ca un sclav ca să-ți iasă ceva ca lumea. În L’homme fidèle nu prea se vede munca. Arată și sună ca un bănăluț rom-com francez low budget. Rasolit. Nehotărât: emoția ori transpare și e spontană, ori e jucată cu distanță ludic-reflexivă – în sine, combinația poate fi OK, dar nu cum e distribuită aici. 

Câteva chestii legate de producție (= mici bârfe). 

Scenaristul Jean-Claude Carrière este un fel de Balzac al scenaristicii: i s-au filmat vreo 150 de scenarii, are un Oscar, a lucrat douăj de ani cu Buñuel – om bazat, ce să mai. Din păcate, cum spuneam, scenariul de aici e cam irosit. 

Trecem la casting. Laetitia Casta e soția lui Garrel, așa se explică aerul lui nefericit – să te vezi cu nevastă-ta și acasă, și la serviciu?! Apoi: în film, pe Leti o cheamă Marianne, ceea ce e hahaha, având în vedere că actrița a întruchipat-o pe Marianne, simbolul Republicii Franceze. Așa. Apoi, rivala ei este jucată de Lily-Rose Depp, fata lui Johnny Depp și a Vanessei Paradis – e o combinație dintre cei doi și e talentată. Cam atât. 

O comedioară simpatică pe alocuri, cu tentative de „adâncimi” nejustificate și neconvingătoare, care nu merită vreun efort hermeneutic special. Poate fi văzută pe modelul să-vedem-ceva-diferit. A, și pentru fanele lui Garrel (care, a observat o prietenă, nu mai e chiar păpușelul din The Dreamers). 

Dau 7 pentru îndrăzneala și încăpățânarea lui Garrel de a împăca arta cu comercialul (că a ieșit nici-nici mai degrabă decât și-și, asta e). 

Notă: 7