L’illusionniste – Chomet, zi că e doar un truc şi te înţeleg…

Mda*…

Deci, începând un paragraf nou, ca să n-o mai lungesc, afirm următoarele: sunt cam dezamăgit, dar nu prea vreau s-o arăt.

Ca şi în cazul lui Micmacs de Jeunet, aşteptam să-mi înviorez imaginaţia anchilozată de mizeriile din cinemalele bucureştene. De data asta, cu o nouă producţie Sylvain Chomet.

La vieille dame et les pigeons şi Les triplettes de Belleville sunt rodul unui vizionar. L’illusionniste e produsul unui pastişor. Filmul este bun şi merită văzut pentru cei care n-au gustat veritabilul Chomet, recolta din 1998 şi cea din 2003.

Chiar nu mă excit că povestea e a lui Jacques Tati. Mai mult, senzaţia pe care mi-a dat-o toată povestea asta a fost că s-a strecurat ceva laşitate aici: cineva a ezitat să facă un film cu script-ul respectiv, iar altcineva a găsit o cale comodă de a-l încarna. Dacă le grand I ar fi fost un film, s-ar fi ajuns la ceva genial sau la un rebut. Îţi trebuie c…e ca să pui pe celuloid o astfel de poveste, cu actori în carne şi oase. Şi, zic eu, tre să fii uşor rus…

După primele două filme de animaţie, mai aveam nevoie de unul-două ca să propun o nouă categorie estetică, pe undeva între grotesc, bizar şi oniric: „chometian(ă)”. De fapt, doar ca să descrii aceste două desene animate, ai nevoie cel puţin de vocabularul şi talentul unui Martin Page.

În L’illusionniste, din Chomet nu rămâne decât stilul de animaţie, capacitatea de a te emoţiona, de a te face să zâmbeşti melancolic, umorul tragic şi animalele cu personalitate maniaco-depresivă (cum e iepurele magicianului, gras ca un motan castrat, care chiţcăie ca un şobolan, muşcă no matter who, ca un bullterrier senil şi, când îl scoţi din joben, scoate un sunet de sticlă desfundată). La asta se adaugă câteva micropoveşti sub dominanta solitudinii: clovnul care vrea să se sinucidă, păpuşarul care comunică doar cu păpuşa lui. Acestea puteau fi exploatate mai mult, dar Chomet se comportă de parcă ar fi jurat să nu mai calce strâmb faţă de scenariul clasic, aşa cum face în primele două filme. 

În rest, povestea magicianului exact pe dos de cum e Harry Potter, care are mai puţini spectatori decât are un aurolac dinţi în gură după o smardeală zdravănă, procopsit cu o puştoaică naivă cu freză à la Amélie ce îşi închipuie că totul stă-n în joben, doar să-l pocneşti cu bagheta zicând „abracadabra” pe frâncă, e previzibilă şi n-are nicio urmă din demenţa primelor două producţii. Dacă Chomet nu se redresează, speranţa mea că europenii vor avea vreodată un Miyazaki al lor va fi serios afectată. N-aş vrea să iau de bună nota pe care iluzionistul o lasă copilei în final: „Magicians do no exist”…

Nu mă băgaţi în seamă. Am zis doar: mda…

*Aici las spaţiu gol şi încep cu aliniat nou, ca să se priceapă că acest „mda” este un mda autentic, izvorât direct din conştiinţa mea critică şi oferit vouă intact, fără ambalaje, fără farduri. „Mda” nu este, cum zice DEX-ul online, un „cuvânt care exprimă o afirmaţie îndoielnică”. „Mda” presupune o întreagă filozofie. „Mda” este o suspendare, o punere între paranteze fenomenologică, a lumii şi a capacităţilor ei semantice şi seductive. „Mda” pendulează între „da” şi „nu” cu o nuanţă de „hm”, este şi „da” şi „nu” în acelaşi timp, yin şi yang, într-o singură vocabulă, un indecidabil derridian mai pur decât toate sclifositele indecidabile derridiene. „Mda” este etimonul-rege, ţâşnind din revelaţia unui Moromete pus în faţa unei decizii de o complexitate heracliteeană. „Mda” zici când prietenul tău cel mai bun te roagă să-l amâni cu datoria a unşpea oară. „Mda” spui când sperai şi nu mai sperai să găseşti deschis la poştă pentru a plăti facturile. Când geniul clasei are o perioadă de rătăcire, tu, în calitate de profesor, ai menirea de a-l pune la loc pe linie. Dacă, însă, face o compunere mediocră, nu poţi să zici decât: „mda”…