La famille Bélier – Lost in translation

Lost and confused sunt… Se spune că filmul ăsta are în unele țări un succes egal cu cel al lui The Artist și al lui Amélie. Stupefiant. 

Desigur, membrii familiei cu pricina sunt simpatici și, dacă seniorii nu și-ar trage-o zgomotos (fiind surdo-muți, nu-și dau seama), poate ți-ar plăcea să-i ai vecini. Cu ceva efort privind background-ul, aspirațiile etc. ale fiecăruia, poate ar fi ieșit de un sitcom. Scenaristul/ regizorul Éric Lartigau și-a făcut mâna cu „H”, un serial de comedie mai mult sau mai puțin neagră a cărui acțiune are loc într-un spital, unde, evident, personalul e de o incompetență crasă. Bunuț, din câte îmi amintesc. Oricum, Lartigau lasă impresia că-și închipuie că lung metrajul e aceeași mâncare de pește. 

Într-un peisaj de țară cum ne-ar plăcea să fie și la noi, avem o familie de surdo-muți, în care singură fata, Paula, e întreagă din toate punctele de vedere. O comoară la casa omului, liceanca nu numai că ajută la gospodărie, dar face și pe vânzătoarea, secretara, PR-ul, translatoarea atunci când e nevoie, adică mai tot timpul. Unde mai pui că lui taxu i se năzare să candideze la primărie, sub sloganul „Eu te-ascult!”. (Hahaha.) Ei, și, ca să vezi, țărăncuța noastră cu bujori în obrăjori are un glăscior imediat remarcat de profu de la cor, unde s-a înscris doar că a văzut acolo un tip bine. Și, de aici, ar fi toată povestea: profu vrea s-o trimită la Paris, iar ea e în dilemă, că n-ar vrea să-i lase de izbeliște pe ai ei. 

O poveste „îndrăzneață”, ar zice unii, care înaintează pe marginea îngustă a unei corectness. Avem aici aluzii la discriminare? Nu, cu excepția scârbosului de primar care le spune în față că un handicapat nu poate câștiga alegerile la primărie. E OK că nu se zăbovește pe discriminare: avem comedie senină, pe de o parte, și îndemnul de a percepe anumite lucruri ca pe o normalitate. De acord. 

Problemele, de altă natură, apar când, luând, de exemplu, cazul de mai sus, monsieur Bélier scoate panseul cu „dar Obama cum de a câștigat?”. Wtf. Astfel de glumițe apar cu obstinație (probabil unul dintre mulții scenariști s-a ocupat strict de asta), stricând totul. Poate unora asta li se pare drôle, eu aș zice că e mai degrabă bête. Poate că scenariștii consideră că dau o notă de spontaneitate, mie mi se pare că e exact pe dos. 

Ca și în cazul unui bad language, în primul rând raportat la target, care e familia, nene. Cică filmul ăsta e de văzut cu mic, cu mare. Serios?! Într-una dintre secvențe, Paula îi însoțește pe părinți (niște aprigi f…tăcioși) la medicul de familie pentru a le traduce o discuție despre sex și micoze. Desigur, luată în sine, scena are ceva amuzament (dacă guști umorul dubios), dar n-are ce căuta într-un family. Ca multe alte chestii îh și inutile, precum faza când tipa dansează cu iubitul și… îi vine primul ciclu. Wtf. (Ca să nu mai zicem că, după cât de dezvoltată e, ar fi trebuit să fi avut primul ciclu în secolul trecut.) Dacă prin asta s-a vrut o amprentă de „sinceritate” (adică, de ce să ocolim subiecte „tabu”), nu le-a ieșit. 

Apoi, filmul tinde, așa cum oricine își dă seama, spre ideea de a-i face pe surdo-muți să participe, într-un fel sau altul, la miracolul muzicii. A, stați umpic, e despre muzică? Că nu m-am prins. Da, am aflat și eu că actrița care o joacă pe Paula, Luane Emera, este finalistă la un concurs de interpretare în Franța. Felicitările mele, dar filmul nu-mi livrează fiorul promis, nu m-ar face să îl reiau, în loc de, să zicem „Nu-știu-cine are talent” (la care oricum nu mă uitam). Printre altele, să-mi fie iertată obrăznicia, dar poate ar fi trebuit să schimbe repertoriul. A fost prima și ultima oară când am ascultat piese de Michel Sardou. Într-una dintre ele (de corazon) avem halucinanta alăturare dintre marchizul de Sade care pălește, o târfă (sic) roșind și zidurile Ierihonului. Și chestia asta (nici măcar comic involuntar) ni se tot repetă, ni se tot repetă. Prima oară am râs (și nu era de râs), a doua oară am tușit, a treia oară m-am enervat. 

Dar problemele grave sunt altele. Trecând peste faptul că subploturile sunt uitate cu candoare artistică, momentele-cheie (descoperirea, confruntarea, renunțarea etc.) sunt total lipsite de nerv, de strălucire, de ceva care să-mi demonstreze că oamenii ăștia știu să creeze tensiune. 

Dacă e ceva OK în toată treaba asta, e jocul câtorva actori. Éric Elmosnino, în rol de prof de țară frustrat, nuanțează binișor, cuplul mama-tatăl (Karin Viard, François Damiens) are ceva chimie generatoare de bună-dispoziție (ah, dacă n-ar fi replicile stupide și situațiile penibile), iar Luane e foarte naturală – sperăm s-o vedem și în filme ca lumea. 

În locul francezilor, eu l-aș plăti din greu pe Jean-Pierre Jeunet să scoată câte un film pe an (hai, odată la un an jumate). 

Notă: 5.5