La tête haute (2015) – Bagabontu’ natural

O să mai auziți de Rod Paradot, ăsta micu’ care-l joacă pe Malony, șmecheraș dezvoltat la atitudine, care fură mașini „decât” ca să dea o tură și sare la bătaie chiar dacă ălălalt e dublu cât el ca greutate și vârstă, însă tot el se-nmoaie când dă de (pardon) p…zdă. E cu atât mai bun, cu cât rolul lui nu dă pe-afară de policromie (80% din timp e răvășit de furii) și totuși face un personaj convingător, acolo unde actori profi și dedicați se pregătesc din greu să le iasă. 

Malony are probleme cu autoritatea. De la 6 ani până în prezent (17-18 ani). Toți îi vor binele, toți, de la rude până la reprezentanți legali, ar face (aproape) orice ca el să se cumințească, să apuce calea-cea-dreaptă. Ți-ai găsit. Malony dă cu sfidare absolută în jur. Nicio amenințare n-are efect. Ce-i drept, o să vedeți, casa de corecție din Franța zici că-i grădiniță Waldorf: parfum, nu alta, eu unul m-aș băga. (La un moment dat, un delincvent primește chiar și masaj facial cu cremă. Nu, nu e o metaforă.) 

E un film care merită văzut – nu (neapărat) pentru subiect, nu pentru că a deschis Cannes-ul trecut, ci pentru că răzbate ecranul fără să te năucească/ îngrețoșeze/ îngrijoreze. Dar, dacă vă înhămați la el, tre să aveți răbdare: e exasperant de eliptic și ai nevoie să refaci singur(ă) firul, de cele mai multe ori vezi doar consecințele unor acțiuni, la niște discuții la care tre să ciulești bine urechea și să citești printre rânduri. Să te aștepți la o structură mai degrabă episodică, modulară, fără crescedo-urile „clasice”. Din nefericire, de multe ori, efectul dramatic e obositor de sincopat. 

Secvența de început, cu Malony la 6 ani, are un dialog al adulților off screen (sau mama copilului, căreia capul îi iese din cadru): ar putea fi înțeles ca un mise en abyme al întregului film, apropo de hiatul în comunicare copil/adolescent-adult. Undeva, în a doua jumătate, la un moment dat, băiatul îi povestește la telefon maică-sii că a lucrat la piste pentru handicapați și îi spune că aceștia i se par ciudați, că scot sunete ciudate: interesant, fiindcă la rândul lui este un fel de handicapat. 

Dar, surprinzător, comunicarea, deși deficitară, există, iar abordarea e subîntinsă de optimism: e mai mult filmul adulților, a celor care supraveghează: oamenii ăia au o răbdare de sfinți. Firește, stăm de fiecare dată cu sufletul la gură că adolescentul cu tendințe autodistructive o s-o comită din nou și, eventual, și mai nașpa. Dar scenariul rezistă ispitei de a livra fatalisme, așa cum evită, fără s-o excludă definitiv, reprezentarea violenței: La tête haute nu e nici pe sfert la fel de brutal ca majoritatea filmelor cu adolescenți-problemă (sau, mai bine, să le spunem adolescenți-enigmă). Altercațiile, atâtea câte există, au suficient realism fără să degenereze. Regizoarea Emmanuelle Bercot are experiență, fiindcă e coscenaristă la Polisse . 

O altă provocare în fața realizatorilor a fost relația lui Malony cu băiețoasa Tess, fata uneia dintre educatoare, o semirătăcită ea însăși: clișeele sunt evitate cu grijă, iar atunci când apare, elementul „senzațional” e amplasat într-un context care îi dă veridicitate. În schimb, un alt element „senzațional”, de data asta legat de pasiunea pentru mașini și menit să facă un salt în acțiunea cam monotonă, e nu numai previzibil, dar și stingher în atâta realism. 

Un personaj de care te apropii/ cu care te indentifici greu (dificultățile sunt, ca și în cazul întregului, legate de ancorarea prea puternică în particular), dar când ajungi să te împrietenești cu el, efortul merită. Există câteva momente de emoție pură, unele o implică pe Catherine Deneuve (o doamnă, ca-ntotdeauna), care aici joacă rolul judecătoarei și cu care Malony se vede de n ori de-a lungul a 10 ani. Coloana sonoră e și ea minunat aleasă, în contrast: celebrul op. 100 al lui Schubert, pe care-l știți din Barry Lyndon, în timp ce finalul (un shot lung, sensibil) primește o cantată de Bach, pentru ca, apoi, genericul să reia o melodie Die Antwoord. Cât de cool. 

Notă: 8