Legend (2015) – Hocus-pocus și cam atât

Fiindcă, printre puținele interogații cu care ieși de la film e cum le-a ieșit scamatoria cu Tom Hardy dublu: în cadrele unde gemenii jucați de el sunt doar alături, văzuți frontal, cei care au făcut ceva montaj știu că e vorba de o chestie relativ simplă (lucrul pe două layere, ambele cu imaginea înjumătățită, sigur există și tutoriale pe YT), dar acolo unde unul intră în spațiul celuilalt și chiar se și ating (ca să nu spun că ăștia se și bat ca chiorii), acolo e meșteșug diavolesc. Muncă migăloasă, iar montajul trebuie prevăzut la milimetru încă din filmare. (Chiar dacă a fost folosit un figurant cu date fizice asemănătoare, tot e prea șmecheră treaba.)

Deci, avem următoarele personaje care tind să se adune într-o poveste – spun tind, pentru că „legenda” e doar cu titlul, nu prea ai un fir narativ de care să te ții. Pe de o parte, sunt frații gemeni Kray (încarnați pe rând și „deodată” de prodigiosul Hardy), amândoi demenți, unul cu acte (Ronnie), celălalt (Reggie) doar cu faima. Pe de altă parte, e Frances Shea (păpușica Emily Browning), gagica aproape-breloc a lui Reggie și cu suplimentarul job de naratoare a întregii comédii. Primit, probabil, pe ochi frumoși sau prin relații mafiote, că n-are nici pe departe rolul ăla fulminant din viața gangsterilor (sau aceștia în viața ei) sau vreun punct de vedere înțelept care să ne (stră)lumineze, să spunem, la final, wow, câtă dreptate a avut. „Decât” încercări. Încercări – ăsta e termenul cel mai potrivit pentru scenariul de față. Sunt încercări bune, în general – dacă n-ar fi ele, filmul ar fi un haos și/ sau un plictis total.

Periculoșii (mai mult în sens fizic decât cerebral) frați Kray, un fel de vedete în Londra anilor 60, vor, ca niște mafioți care se respectă, să-și extingă afacerile/ influența: sparg niște mutre ici, intimidează subtil colo – nimic genial. Greu să-ți dai seama în ce măsură succesul lor se datorează puterii/ imaginii puterii (cam tot aia) și cât fortuitului. Fiindcă acțiunile lor nu duc niciodată în profunzime, spre o criză serioasă: apare problema și e rezolvată aproape instantaneu, evident, mai degrabă prin violență nesăbuită, dar, pe alocuri (ceea ce, iar, salvează filmul), haioasă și/ sau juicy. Frances vrea să-l aducă pe calea cea bună (= legală) pe viitorul soț, dar, în bună tradiție a filmelor cu mafioți, n-are cum.

Frances ar fi trebuit să reprezinte o dilemă mult mai serioasă pentru Reggie (singurul cu ceva judecată dintre gemeni): ar fi trebuit (ea și, actually, restul lumii) să se interpună mult mai solid între frați, astfel încât Reggie să aibă de ales: să rămână de partea fratelui complet nebun sau să-l trădeze. Mai ales că ăla face boacăne după boacăne. Faptul că, după o ispravă a lui Ronnie, iese cafteală între frați, asta rămâne într-un registru de frații Marx – nimic tragic, nimic serios. Și din cauză că scenariul e foarte fărâmițat: Ronnie face, episodic, câte o nefăcută, frate-su se grăbește să repare (scrâșnind din dinți).

Da, există o parte bună, care ridică mult filmul: cei doi dovedesc iubire fraternă necondiționată, dacă nu pusă la încercare la nivel macro, măcar în scene cu ceva intimitate și emoție. „I’m very fragile”, îi spune Ron fratelui său, într-un moment de – să-i zicem – luciditate. Sunt câteva astfel de scene care te ating în suflet. Reggie se simte obligat față de geamănul cu care ursitoarele au fost mai puțin darnice (ca într-o poveste cu gemeni ce se respectă), în timp ce Ronnie își iubește fratele în modul lui ciudat, dar nu suficient de ciudat încât să iasă cu dramă absurdă.

Există destul comic (cu o solidă amprentă british, care amintește de Guy Ritchie). Printre chestiile de care se face caz e orientarea sexuală a lui Ronnie cel schizo-paranoic: homo. Activ – ca să nu existe dubii, și, dacă ai proasta inspirație să-l faci popo (adică pasiv), te rupe pe genunchi.

Din păcate (sau din fericire – greu de decis, având în vedere scenariul haotic), de multe ori, Ronnie pare redus la statutul unui evil doppelgänger (senzație pe care ți-o dă și montajul, acolo unde stângăciile sunt evidente, în cadrele de ascultare fără rol expresiv etc.).

Pe de altă parte, nu e un film ușurel – de expediat rapid. Cel puțin un dialog ca prefigurare a unui eveniment tragic (mă abțin de la spoiler), rolul – o să vedeți – paradoxal al lui Frances în calitate de actant și de naratoare, astea și alte chestii care te pun pe gânduri sunt de ajuns pentru verdictul că n-a fost un simplu hai să facem un retro glam cu mafioți care au existat în realitate.

Ca să închei, frumoasă culoare de epocă – Londra de est cu clădirile ei de cărămidă, costumele impecabile, mașinile senzaționale (ca Lincoln-ul Continental cu jante albe cu care se plimbă frații). Și, nu în ultimul rând, multă multă muzică anii 60 bună.

Notă: 6.5