Leviathan (2014) – Moscova nu crede în lacrimi. Nici în altceva

În fiecare rus se ascunde un Karamazov (probabil, mai mult un Dmitri Karamazov), iar orice rusoaică se poate transforma cât ai clipi într-o Grușenka sau o Karenina. Adevărații artiști ruși sunt cei care reușesc să redea următorul paradox: oricât de nesemnificative, banale, meschine sunt/ par a fi acțiunile, dialogurile, în spatele lor pâlpâie, mai mult sau mai puțin evident, aura universalului. Au o anume, de netăgăduit, grandoare. Pe care au redat-o Tarkovski, Mihalkov, Gherman și pe care reușește s-o surprindă și Zviaghințev, regizorul și co-scenaristul lui Leviathan, un film interzis în Rusia din cauza imaginii „denigratoare” aduse, direct și indirect, guvernului și, în general, poporului. Fiindcă rușii sunt mari oricum: și în mizerie, și în ticăloșie. 

Undeva în capătul Rusiei, într-un orășel cu deschidere la Marea Barents, într-un peisaj sumbru și primitiv (exploatat metaforic de regia de imagine, zăbovind pe stâncile neprimitoare, epave și un schelet de balenă), se consumă drama lui Nikolai Sergheev, un mecanic auto cu o soție mult prea tânără și cu un băiat aflat la vârsta răzvrătirilor. Ne aflăm în urmarea unui inciting incident, în care primarul a abuzat de influența-i substanțială pentru a-i cumpăra, cu forța, terenul bărbatului, pe un preț derizoriu. Nu prețul e problema, ci faptul că Nikolai este legat de acel loc, în care familia lui a viețuit de generații. Speranța lui e într-un prieten, Dmitri Selezniov, avocat de la Moscova (a big shot), care va intra tare de la început în problemă: are chiar și un dosar cu dovezi ale unor matrapazlâcuri comise de Vadim, primarul. Începând cu acest moment însă, totul va merge din rău în mai rău. E ca la nisipurile mișcătoare: cu cât te zbați mai abitir, cu atât te afunzi mai repede. Dacă, inițial, Kolea e convins că, așa cum se exprimă, o să poată să-l înșface pe corupt de fabergé-uri (lol), foarte curând va primi lovituri crunte și dintre cele mai neașteptate. În cele din urmă, mizele se vor schimba – disputa pe teren va fi mic copil față de încercările la care îl va supune soarta. 

Este Nikolai o întruchipare a lui Iov (referințele la pasajul biblic sunt explicite, zăbovindu-se pe figura fiarei, pe care n-o poți prinde)? Cu siguranță nu. Morala poveștii lui e una pesimistă: fiara triumfă. Încercând să stabilim identitatea Leviathanului, ne izbim de voite ambiguități. Acesta poate fi atât  infailibilul, etern coruptul aparat social (corupția face parte din esența lui), sau omenirea în totalitatea ei, cât și un misterios zeu arhaic care cere sacrificii, și a cărui chemare o simte cel mai empatic personaj, Lilia, într-un punct-cheie al scenariului. Avem aici o intruziune a misticului sub forma concretă a unui biologic primitiv, ca o contrapondere la imaginile goale/ golite de transcendent ale icoanelor. Nikolai, beat, privește frescele dintr-o biserică părăsită și nu are nicio revelație, niciun răspuns. Povestea mult încercatului personaj biblic, redată de modestul, cinstitul părinte Vassili nu va reuși să-l convingă de adevărul ei universal. Nu (mai) există credință, o demonstrează și discursul de lemn al arhiereului, partener de afaceri cu primarul (deși, ca fapt amuzant, acesta chiar își închipuie că Dumnezeu îl ajută). 

Antiguvernamental, antiecleziastic, antiautoritar, în general, nihilist, enigmatic și de un pesimism de-ți vine să-ți deschizi o vodcă (în film se beau hectolitri), Leviathan e străbătut în același timp de o certă emoție umană, motiv pentru care, având în vedere ce dramă are loc, îți vine să mai deschizi o sticlă. Sentimentele cuprinse de un triunghi amoros (cum greu mai găsești în altă parte decât la ruși) salvează filmul de la a fi doar dezvoltarea unei idei, făcând loc unui zbucium sufletesc, cu contradicțiile și absurdul inerente. Iar interpretarea, mai ales cea a lui Alexei Serebriakov (Kolea), este fantastică. Și ea, și filmul, în general își merită cu prisosință premiile. 

Notă: 9