Lights Out (2016) – Fie ca lumina…

…Să le lumineze tastele, să scrie un scenariu cel puțin la fel de original data viitoare, dar (mult) mai bun. (Și asta nu e suficient: câteva faze de comic involuntar demonstrează încă o dată că degeaba scrii ceva isteț, dacă nu-ți și imaginezi acțiunea personajelor, până la cel mai nesemnificativ gest.)

N-am văzut scurt-metraj-ul pe care se bazează Lights Out, dar chiar înainte de informația respectivă de pe genericul de final, ceva în sufletul meu zicea: ăsta-i un scurt-metraj extins, scris după regulile respective și, în rest, umplutură. Ca să nu se complice, probabil, au lăsat climax-ul neatins. A dat sec, foarte sec. 

Filmul are la bază o idee suficient de originală ca să se evidențieze din cohorta de fantome puse pe șotii din ultimii ani, dar suficient de mainstream cât să aibă cu ce umple sălile. (La horrăreală nu-i ca la SF, unde poți să-ți dai talente la greu: până și asiaticii respectă canoanele, doar că ăia sunt geniali.) La bază, ideea e șocant de simplă (cum de nu s-au gândit și alții): fantoma care face buba (nu de atâtea ori de câte ne-am fi dorit) nu suportă lumina. O să ziceți, moamăăă, dar de ce e așa original, că doar toate bestiile astea se simt mai bine în întuneric (cum zicea un personaj din Zei americani: morților le place să vină noaptea, ca să-i confunzi cu ăia vii). Dap, dar ticăloasa de aici îți zice în față să nu aprinzi lumina, că altfel… De ce până acum nu s-a gândit nimeni la ideea asta simplă? Probabil din motive de reprezentare vizuală: dacă n-ai lumină, nu vezi, nu vezi, nu crezi. Dificultatea a fost înlăturată înfățișând bestia doar ca o umbră profilată în praguri, ferită de luminile din spate și din față. Scary? Yep. Și interesant de speculat. Ce e mișto: deși, dacă i-ai băgat o lanternă în „ochi”, dispare, „știi” că, pe undeva, prin zonă, tot are un petic de umbră unde se poate ascunde. Deci, se creează o așteptare: n-o vezi, dar știi că te pândește, așteptând să ardă becul, să se strice veioza, să scoți din greșeală din priză televizorul, să te lase bateria la mobil. Cu cât e mai mult întuneric în jur, cu atât îi simți mai mult răsuflarea în ceafă, gheruțele… Brrr… Acum, ca îi pârăsc pe makeri, puteau să elaboreze un pic situațiile, nu să-i dea ticăloasei apă la moară cu pene de curent (how convenient!). 

Familia pe care i s-a pus pata e o familie nefericită: tatăl vitreg tocmai a fost omorât, mama e țicnită cu acte, fata, majoră, a plecat de-acasă, băiatul a rămas, dar nu poate să doarmă – știm noi de ce. Avem și la acest nivel o idee, pe care se zăbovește explicit poate prea mult (mură-n gură): toată lumea părăsește pe toată lumea. Apoi, suntem, încă de la început, în plină bântuire și scenariul își asumă și partea de detectivistică, dezvăluind informații din trecut, ca să înțelegem și noi ce se petrece. O greșeală majoră e că, la un moment dat, în urma unei revelații, rolul observatorului „obiectiv” va fi subminat – problemă la mecanismul de identificare cu eroul/ eroii. Ceea ce înseamnă că, pe lângă obișnuitele sperieturi, emoția va tinde spre zero. (Da, deși iar avem copil-în-primejdie…) Ceea ce se datorează și faptului că pericolul nu e atât „implacabil” și nu există crescendo-uri, „înfrângeri” succesive gradate: deh, scurt-metraj lărgit. Totuși, sunt câteva „scântei”: o acțiune din partea unuia dintre personaje e neașteptată și mai mult decât îngrijorătoare – punct în plus. Ce frumos ar fi fost să i se dea respectivei acțiuni o pondere mai mare, să se clatine ecranul, nu alta… 

O idee mișto, transpusă într-un scenariu cam lipsit de curaj, cu ceva concesii făcute rețetei de succes, exact cât să nu fie nici laie, nici bălaie. Pentru cei care vor doar o sperietură zdravănă: merge. Imaginea e bunuță, sunetul, chiar bun. 

Nota e de încurajare. 

Notă: 7