Loong Boonmee raleuk chat – un film atât de simplu, după vorbă, după port

…De te şi miri cum de apăru la noi pe ecrane. Ce-i drept, nu la mall… Faza e că filmul a fost trecut la rubrica fantastic (pe lângă cea de „comedie” – or, mai comedie e un film de Bergman, pe cuvânt). Dacă mai şi citiţi în prezentare că e cu fantome şi spirite reîncarnate, daţi buzna, cum am dat eu. (Pur şi simplu mă dematerializez după asian ghost stories.) Doar că, după un scurt intro enigmatic promiţător, intri într-o poveste de familie total ignorantă faţă de doleanţele noastre de fani HP, LOTR & Co. 

Io, de pildă, nu mă mai uit de mult în gura juriului de la Cannes când e vorba de filme din zone geografice care trec de Ungaria înspre est: câteva exemple mi-au fost de-ajuns să-mi dau seama că gentilomii d-acolo sunt uşor manipulabili cu probleme sociale, rasiale etc. Deci, faptul că Loong Boonmee a primit o Palme d’Or ar fi fost de natură să mă întoarcă din drum. Dar să ratez o ghost story?!

Cum ziceam, te trezeşti într-o chestie peste care nu pluteşte deloc ameninţarea fantomei: nu tu viori tremurătoare, nu tu unghiuri subiective neliniştitoare. Dimpotrivă, dacă decupezi vreo zece minute din prima bucată şi-o dai aşa unuia trecut prin ceva filme, o să-ţi spună că avem de-a face cu o rară mostră de imbecilism: comutările de cadre sunt exasperant de rare, dialogurile sunt enervant de plate, jocul… hm, zici că i-au luat pe Eufrosina şi nea Ionel de la prăşit şi i-au pus să joace o piesă la căminul cultural.

Povestea e cam aşa: unchiul Boonmee are o boală de rinichi şi-şi aşteaptă sfârşitul. La el vine soră-sa cu fiul ei. Le arată împrejurimile fermei, îi pune la masă, discută despre imigranţi, despre ceaiuri, mai strecoară ceva despre ce-o să fie după ce n-o mai fi… Aşa, tam nesam, apare nevastă-sa moartă la masă, iar ei, în loc să se sperie, îi dau şi ei un pahar de apă, că i-o fi sete de pe drum. Ca să fie familia completă, hop şi un vârcolac (el cică e maimuţă fantomă, dar e leit the wolfman-ul lui Benicio del Toro), care se prezintă drept fiul lui Boonmee. Fiul risipitor se întoarce după ani de zile în care a vânat cu un Pentax nişte maimuţe fantome şi a ajuns să se înhăiteze cu ele, că aşa se întâmplă cu etnografii ăştia: ajung să mănânce din aceeaşi troacă cu papuaşii.

Între momente, câte o poveste paralelă – foarte paralelă, după calculele mele. Şi foarte zen. Pentru ele trebuie să scotoceşti în dicţionare după termeni gen „inefabil”.  

Sincer? Pornit la drum cu armele unui ghosts buster, mă declar învins. Simplu, umil şi reţinut, filmul e, în acelaşi timp, atât de neaşteptat de la o secvenţă la alta fără să-ţi lase impresia că vezi alte filme, prezenţa fantasticului în cotidian e atât de firească şi de solemnă în acelaşi timp, încât, încet încet, te pătrunde un fior al misterului pe care nu l-ai mai încercat niciodată. În tine încep să se trezească tot felul de cuvinte mari gen: destin, umanitate, natură (cu „n” mare), iubire, moarte.

Ştim că, la asiatici, fantomele se plimbă nestingherit prin cameră în chiloţi şi-ţi umblă în frigider. Doar că în Loong Boonmee ele fac parte dintr-un plan pe care doar îl întrezăreşti, fiindcă nu eşti în stare să-l cuprinzi. Şi nici nu eşti pregătit.

Vreţi suspans adevărat? Ăsta e suspans!