Mad Max: Fury Road (2015) – Cel mai iubit dintre distopieni

Clar că, la cei 70 de ani ai săi, George Miller bate la fund mulți dintre colegii (mult) mai tineri – și la capitolul acțiune și la (re)creat lumi șmechere. Cine și-ar fi închipuit că după Happy Feet, unde dansăm pinguini drăgălași, regizorul poate să revină cu atâta forță la prima mare iubire? (Sunt sigur că există deja expresia „o diferență ca de la Happy Feet la Mad Max”.) După 30 de ani de așteptări și amânări, Miller trebuie că se simte ca pușcăriașul care în sfârșit e eliberat și trage o beție cruntă cu vechii tovarăși și cu stripărițe. 

MM FR e și nu e sequel – taciturnul avea nevoie de un minimum de backstory, iar acesta – cel puțin – pare legat de primele trei părți (mai precis, de prima). Oricum, nu e niciun dezastru atomic dacă nu-i cunoști vechea poveste. Merge și așa. Ideea e că Max trăiește într-un layer superior al postapocalipsei: greu își mai amintește cineva „cum era înainte” („aviatorul” din MM2, dacă țineți minte, ofta după lenjerie și femeie mirosind a săpun), „oamenii” s-au reorganizat, cel puțin local, într-un fel de stat totalitar condus de Immortan Joe (jucat de același actor care întruchipa răul șoselelor în 79). Joe e atins de radiație și arată ca fiul lui Pennywise făcut cu o zombie. Și dacă-i fugly de leapădă gravidele când îl văd (cine știe cum o fi și mirosind), asta nu-l împiedică să aibă gusturi fine la femei: are un harem de cinci puicuțe cu chipuri primăvăratice și craci pân-la capotă. Deși el zice că le ține strict pentru prăsilă. 

Iar asta le supără tare pe manechine, fiindcă se lasă evadate și duse spre un pământ-al-făgăduinței de Furiosa (Charlize Theron), altă splendidă alcătuire, la care Immortan n-a râvnit probabil fiindcă are defect: un braț de metal. Și poate din respect, că mai șmecheră ca ea la condus monștri pe nenumărate roți nu-i nimeni cât vezi cu telescopul. 

Max pică foarte nefericit în toată afacerea asta „de familie”: a fost cules din deșert de oamenii lui Joe și, din supraviețuitor cu normă întreagă devine donator de sânge – acesta, pe lângă laptele mamar, a ajuns, cumva, combustibil (înlocuind excrementele de porci din MM 3). Când vine vorba ca war boys ai lui Immortan, spălați pe creier cu promisiuni de glorie veșnică în Valhalla, s-o urmărească pe Furiosa, Max e legat în fața unei „mașini”, de zici că-i sirenă la prora unei corăbii. Cum era și de așteptat, postapocalipticul nostru nu prea deschide gura, dacă aduni zece rânduri pe-un A4 – mai mult vorbesc vocile din capul lui (voci persecutoare care-l mai lovesc când și când și cu halucinații vizuale). Da’ chiar și așa e elocvent: vorba lui Ubertino din Numele trandafirului, „întreabă figurile, nu asculta limbile”. 

Figurile și motoarele, că și ele e oameni – fuziunea om-mașină e mai completă ca niciodată. Urmăririle (care, așa cum vă așteptați, sunt 90% din film) sunt adevărate capodopere: la nivel de cascadorie (că nu e numai CGI), la nivelul tehnicii (un steampunk distinct), din punctul de vedere al inventivității diferitelor microsituații, cu răsturnări de acțiune din mers: umorul fățiș din MM 2 s-a ridicat la un nivel mai subtil. 

Aproape totul se petrece în goana cailor-putere, inclusiv construirea personajelor: dacă Max rămâne low profile, ca să dea enigmatic și indecis (probabil, îl așteaptă o lungă serie), Furiosa aflăm că e și umpic dolorosa și lacrimosa pe sub învelișul de killeriță. Și, pe lângă mimozele evadate, cu micile lor puseuri de personalitate, mai avem un war boy, Nux, cretinel voios, supărat de fiecare dată când moartea – „glorioasă” – îl ocolește, personajul destinat să aibă un character arc. Așa cum reiese din interacțiunea cu ceilalți, Nux e și nu e un side kick, e mai mult autonom. Unul dintre lucrurile pe care sunt convins că le regretă mulți fani ai vechiului MM sunt personajele-suport precum băiețelul sălbatic cu bumerang din MM 2. (Ca să nu mai spunem de câinele Dog, după mine, cea mai simpatică potaie din filme.) 

La capitolul minusuri (mai ales comparativ cu MM 2, cel mai bun dintre cele vechi) avem un scenariu mult prea subțire. Momentul de răscruce, atât de convingător în Road Warrior (Max avea de gând s-o șteargă, ca egoistul și nesimțitul care e în general, dar ceva, convingător, îl întoarce din drum), aici nu se sprijină pe nimic: decizia rămâne mai mult mister. Pe lângă asta, Max ar fi putut fi mai bine dezvoltat, chiar și la nivel de backstory: fantomicile din trecut n-au rolul de catalizator decât în cel mai superficial, rudimentar mod. 

Cine a cules deja ecouri critice știe că există o controversă privitoare la un așa-zis feminism. Aici lucrurile sunt complicate. Da, dacă Max rămâne personajul principal, în schimb, protagonistul e Furiosa. Doi: femeile sunt singurele ființe sănătoase la cap și cu un IQ satisfăcător. Ele sunt moștenitoarele/ deținătoarele civilizației. (Într-un cadru de două secunde, o vedem pe una dintre gagici învârtind manivela cutiuție muzicale pe care poate v-o amintiți din MM 2 – bucuria puștiului-cu-bumerang la primirea ei este acolo antologică.) Dar, în același timp, nu au alte calități feminine – sunt mame și/ sau războinice. Atât. În plus, dacă auziți că-i cu feminism, nu vă închipuiți că e neapărat pentru femei: (nah, că dau cu spoiler) nu vedeți pupic nici măcar de sămânță. 

Fascinația pentru Mad Max e explicabilă, printre altele, prin filiația lui cu o întreagă mitologie a eroului de frontieră, cel care împinge civilizația mai departe (vezi western-urile, care supraviețuiesc azi doar prin hibrizi). Faptul că o face împotriva dorinței conștiente îi dă un surplus de appeal. Hardy e perfect în rolul supraviețuitorului (deși, pe alocuri, mă gândesc că Gibson, nebun și în realitate, ar fi fost cel puțin la fel de aplicat), iar Miller a reușit să (re)construiască o rampă de lansare pentru un escapism de calitate. Nu în ultimul rând, (auto)ironia ce-l subîntinde (oh, acea onomastică, acele replici bombastice) îl fac vizionabil și pentru cei mai pretențioși. 

Notă: 8.5