Mammuth – Depardieu, un pensionar la a doua tinereţe

Pentru o mai obiectivă evaluare a filmelor (dacă aşa ceva e posibil), acum TNR punctează – şi chiar premiază – filmele!

Care ştie cum le zice la ăia de cară carcase la abator? În fine… Serge Pilardosse (un Depardieu c-o pleată de să pleznească Obélix pe la doage de necaz) a fost un brav carcasier din ăsta: nu tu absenţă, nu tu pauză de aspirină, nu tu plângeri apropo de persecuţii din partea şefilor, nu tu alt parfum înafară de Jambon Gaultier, nu tu înghesuială cu contabila în beci (sau cel puţin nu s-a sesizat nimeni).

Doar că, aşa cum bine ştim, fiecare lucru bun are un început şi un sfârşit. Uărcărul exemplar e scos de pe şine, se face banchetu’, i se strânge mâna şi i se înmânează cadoul – care nu poate fi decât un puzzle suficient de mare şi elaborat să-l ţină busy pe cât i-a mai rămas. Să nu cumva, de singurătate, să înceapă să gândească, că ăştia care gândesc sunt imprevizibili şi nemulţumiţi.

La Serge, pericolul e ca şi inexistent, din lipsă de bacalaureat şi din prisosinţă de nevastă maşteră şi antipatică de s-o bagi cu capu-n toaletă (şi, iarăşi potriveala naibii: cine putea fi mai antipatică decât simpatica Yolande Moreau, veşnica văduvă din blocul lui Amélie?).

Problema e că Serge-Catherine nu se ajung cu pensia, că Serge, bagabont mare odinioară, a lucrat prin jde locuri şi i-ar cam trebui nişte adeverinţe care să-i rotunjească pensioara.

Începe a mirosi a aventură din momentul în care, precum Făt-Frumos ajuns în grajd lângă calul răpciugos, scoate nişte jăratic pentru a-l trata cum se cuvine, în garajul său, Serge dezveleşte Munch Mammuth-ul din 73, în prezenţa unei Adjani pe post de iubită care n-a avut timp să îmbătrânească, numa bună de luat pe şa, aşa fantomă cum e. Înarmat cu un detector de metale (pe care-l foloseşte pe plajă, în căutare de monezi), călare pe Mammuth, Depardieu face unul dintre cele mai bune roluri din câte ştiu.

Dar Mammuth e un film mare oricum, mai mare decât Depardieu, aşa cum About Schmidt e mai mare decât Nicholson. Nu pentru că are personaje atât de veridice în ciudăţenia lor (cum e nepoata artistă schizo-maniaco-depresivă, brusc gerontofilă), nu pentru faze geniale precum număratul maşinilor care trec prin faţa ferestrei, sau partida de masturbare reciprocă cu verişorul de aceeaşi vârstă… Ci pentru faptul că te face să râzi fără să te binedispună, fără să-ţi procure senzaţia euforică a comicului de sketch. E o comedie amară, făcută dintr-un aluat special, în care nu se exagerează nici cu nostalgia, nici cu absurdul sau nedreptatea situaţiei.

Punctaj: 8 halbe de bere pentru Gérard Depardieu (se punctează cu 1-10 halbe de bere actorii care sunt la fel de sexy cu şi fără burtă)

Premiul „Simpatia pensionarilor români” pentru întreaga activitate din film, dar mai ales pentru următoarea scenă: