Maze Runner: The Death Cure 3D (2018) – Nu numai lucrurile bune au un sfârșit

Așa cum intuiam (deși mi-ar fi plăcut să nu fie așa), seria MR este, așa cum se înfățișează după parcurgerea părții a treia, ca o mașină de curse fără pilot. O ia prin bălării tragic. Cumva, singura chestie cu adevărat palpitantă e la nivel meta: să observi cum scenariul, în virtutea unor tropi și (mai multe) clișee, rătăcește cu încăpățânare. 

Cu datele dezvăluite în partea a doua (Maze Runner: The Scorch Trials), ar fi fost nevoie de geniu și ceva curaj să salvezi seria de la dezastru. Adolescenții amnezici ținuți în Poiana populată de bestii ostile, din care reușesc să evadeze fiindcă așa vor băieții răi care i-au ținut acolo pentru că experimente, au încercat în partea a doua să scape de dușmanul cel adevărat. În partea a treia, dușmanul cel adevărat rămâne același, cu mici modificări de structură, previzibile, dar nu și plauzibile. În general, scopul lui e în cel mai bun caz confuz, fiindcă scribacii s-au prins că n-ar avea suficient mojo să-l confrunte cu scopul adolescenților răzvrătiți. Și, dacă n-ai o idee clară, ce poți face? Bagi acțiune cât încape, că știi tu că spectatorul e ca pisicile, care, oricât IQ pisicesc au, tot nu se pot abține să nu alerge luminița laser pe pereți. 

Dar, cum bine știm din Mad Max și din altele, acțiunea corectă nu-i numai alergătură, bubuială, ninonino și mașini care se dau peste cap. Fiecare bucățică are sensul ei, conflictul ei și în ea ți se dezvăluie un cât de mic aspect, neașteptat, din psihologia personajelor. Exemplul cu Mad Max nu e întâmplător. MR3 începe cu echipa lui Thomas călare pe mașini de teren blindate încercând să-l elibereze pe asiaticul Minho din trenul care parcurge obișnuitul peisaj postapocaliptic. O secvență pe care am văzut-o de n ori, mult mai bine pusă în pagină. Cam singurul element creator de suspans e viteza. În rest, avem parte chiar de nedumeriri: de ce-i transportă pe adolescenții ăia cu trenul, când au aeropurtate? De unde vin, unde se duc? Desigur, când faci un postapocaliptic, geografia e ultimul lucru despre care să-ți faci griji, dar totuși… Cică ar fi un Oraș undeva. De ce le trebuia o altă locație (alta decât cea din deșert, unde se aflau laboratoare) nu se poate explica decât astfel: ca să-i mai pună pe ăștia mici pe drumuri un pic, să mai tragă de timp. 

La un moment dat, Minho se trezește… în Poiană (da, acolo unde a început totul). Ei, da, la asta ciulești urechile. Așa trebuia să înceapă filmul. În cărțile de scenaristică ești sfătuit să bagi la început acțiune (cum au făcut în filmul de față), dar asta e interpretabil. 

Tot filmul e un lung și obositor șir de acțiuni din care nu reții nimic, pentru că n-au niciun element de noutate. Zombilăii sunt de umplutură și deloc terifianți, deși acum au un lider, a cărui poveste secundară încearcă zadarnic să le lege de aia principală. (Ar fi fost și culmea să le reușească!) 

Poate să reții doar faptul că, la un moment dat, un autobuz cade în bot și rămâne așa. Nu e singurul moment de comic involuntar, dar măcar aici și-au dat seama și s-au luat singuri la mișto: când, în cele din urmă, autobuzul revine la poziția firească, pe tabela lui electronică apare scris „out of service”. 

Impulsul prim pare a fi bazat pe prietenie: Tommy și ai lui își pun pielea la bătaie să-l salveze pe Minho. Nici nu ne întrebăm când au devenit ei așa prieteni – presupunem că între filme. Apoi, nu e niciun spoiler alert, Teresa, love interestu’ lu’ Thomas, e de partea cealaltă a baricadei, iar dilemele insipidei sunt cele mai enervante și mai neconvingătoare din ce-am văzut în ultima vreme. În general, ideile legate de ce-pana-mea-fac-eu-aici își fac loc precum solistul întârziat la concert: dau din coate să ajungă în fața corului și încep cu câteva note mai târziu. Mai trist e că una dintre concluziile generale (că-i posibil să fie mai multe), cea de la obligatoriul „nou început” de final din postapocaliptice, e meschină și/sau paradoxală. Un singur gest încearcă să ne sugereze că s-ar putea să nu fie așa: prea subtil ca să dea veridic în ansamblu.  

Tot ce te mai scoate din apatie e o fază dinspre final, care îi implică pe Thomas, pe un tovarăș și pe mimoza unidimensională care glăsuiește la megafon. Bunuță, aș zice aproape autentică. Pentru asta și pentru faptul că regizorul și tineretul au făcut cam tot ce-au putut s-o scoată la capăt cu povestea asta muribundă, dau nota pe care o dau. 

Notă: 5.5