Me Before You (2016) – E prefabricată, mă

MBY e o capodoperă în felul lui: reușește performanța să fie fals de la cap la coadă, să fie fals în mod uniform, astupând cu grijă orice crăpătură prin care s-ar fi putut strecura ceva autentic, măcar și neintenționat. Pare opera unui soft de scris îmbunătățit, bravos cine-l are, se scot bani frumoși. (Da, știu, scenarista și-a transpus romanul în scenariu, sigur, ne mai documentăm și noi, nu de plăcere întotdeauna, firește… Dar soft-urile respective sunt pentru ficțiune în general. Mai multe nu știu, că n-am avut curiozitatea.) În al doilea rând, MBY mai e o capodoperă și în alt sens: nu țin minte să fi văzut vreodată vreun kitsch atât de perfect. (Încerc să fiu foarte concis: nu am o problemă cu kitsch-ul – 99% din producțiile destinate adolescentelor sunt populate de kitsch. Am o problemă cu acel kitsch folosit fără niciun avertisment, fără obligatoria marcă ce-l situează în convențional. Fiindcă discuția despre kitsch este uriașă, pentru cine vrea lămuriri suplimentare, discutăm în câmpul comentariilor.) 

Pentru astfel de „calități” ar fi trebuit să-i dau măcar notă de trecere (până la urmă, cum spuneam în alți termeni, este vorba de o performanță).

Dar, mai întâi, să vedem despre ce e vorba. Avem tânăr-bogat-chipeș-și-arogant-căruia-viața-îi-dă-o-mare-palmă și-l imobilizează în căruciorul cu rotile. Avem, pe de altă parte, candida-copilă-familistă-ușor-zăpăcită care, printr-un concurs de împrejurări fără bătăi de cap pentru scenaristă, ajunge în preajma primului: nu-l spală la – pardon – c…r (nu se știe cine o face, dar asta nu-i important într-un romance de acest gen). Rolul ei e ambiguu: un fel de supraveghetoare al cărei rol ar fi să-l mai scoată din ale lui pe nefericit. Rol care – ca să vezi – i se potrivește de minune: e haioasă într-un fel „stângaci”, „nestudiat”, e „inocența-întruchipată”, se îmbracă „aiurea” (de fapt, flagrant hipsterește) și face glume „nepotrivite”. Această a mia copie (în acest caz, nereușită) a Elizei Doolittle e primită de „rafinatul” proprietar al impresionantului castel (alt clișeu) cu sarcasm, altfel nici nu s-ar fi putut. Ca, mai târziu, să se îndrăgostească de mirobolanta făptură – cum altfel? (Mulțumim pentru faptul că fostul bărbat-cu-succes-la-gagici nu face comparații cu fostele – măcar în acest caz, spectatoarele sunt lăsate să judece cu mintea lor.) Ca să vezi, îndrăgosteala nu rezolvă problema, fiindcă băiatu’ e chitit s-o termine cu viața. Deci, avem marea „provocare”. Copilița trebuie să-i abată gândul de la neagra decizie. (Tehnicienele de unghii false ar trebui să fie în extaz. Sorry, dar coafezele, la care critica se referea până acum, sunt deja vetuste.)

Și cum credeți că face ea asta? Ducându-l la curse de cai, în excursii exotice (pe banii lui), stându-i în poală și privindu-l galeș în ochi. V-ar mira să nu-i iasă planul? Eu nu. Dacă e să judec finalul, aș spune că e chiar mai meschin decât mă așteptam.

Suntem martorii celor mai nesimțite clișee și mai idiot-neispirate interacțiuni între personaje. Louisa Clark are un boyfriend. Cum ar trebui să fie el, în „logica” „poveștii”? Exact pe dos: ăla e imobilizat în cărucior, boyfriendu’ e maratonist/ triathlonist, ăla e „băiat subțire”, ăstălalt e plăvan. (Exemplu: Will o învață pe tipă că e bine să se uite și la filme cu subtitrare, a se citi „bune”, plăvanul o duce la un film cu Will Ferrell, ignorând faptul că ea i-a arătat, timidă, un afiș cu un film de Almodóvar). Altă întrebare. Cum ar trebui să fie mama bogătanului. Răspuns corect: aspră și nemulțumită. În pandant, tatăl va fi mai înțelegător. Dacă mai ghiciți și că fosta iubită a lui Will se va mărita cu cel mai bun prieten al lui (trădare, nah), felicitări, ați putea să vă apucați de scris cărți/ scenarii. E un start bun.

Doar să scrieți dialoguri ceva mai inteligente, dacă se poate. Dacă spuneți, precum tatăl Louisei, că ea are o inimă mare cât castelul (da, ăla al bogătașului) și că pentru asta o iubește, scuze, dar voi fi nevoit să vă depunctez.

Emilia Clarke e cunoscută pentru rolul din Game of Thrones. Cum spuneam cu altă ocazie, n-am urmărit serialul. Dar, de fiecare dată când am încercat, fetișcana ori era călărită de un dulap de mușchi, ori era în pericol de a fi sodomizată de un trib de sălbatici. (Nu, nu din cauza asta am renunțat să mă uit la serial.) Deci, cum ar veni, e primul rol în raport cu care mă pot pronunța asupra calităților ei de actriță. Mă risc să spun că face un rol care, în ochii mei, salvează totul de la a fi ceva extrem de enervant. Jocul ei, evident exagerat (și, probabil, blamat de critica „avizată”, care, eventual, laudă restul), este ceea ce mai salvează din dezastru: da, ai, din clipă în clipă, senzația, că, în ardoarea ei, va începe să vorbească cu Dumnezeu (ca Bess din Breaking the Waves al lui von Trier, alt film în care iubitul e o legumă), dar asta e de bine. După părerea mea. Deci, m-am răzgândit. Îi dau, totuși, notă de trecere filmului.

După vizionare, am simțit nevoia să-mi clătesc creierii cu Tristan și Isolda, înregistrare de la Bayreuth. (Pe youtube. Dacă nu știați, biletele la Bayreuth se vând, pe bani grei, cu cel puțin un an înainte – sau cel puțin așa era până acum ceva vreme). Ca să-mi amintesc ce înseamnă adevăratul romantism.

Notă: 5