Mechanic: Ressurection (2016) – Se dă cu pumnu’, da’ mai des cu virgulă

Mai ales la motivații, care par simple, dar sunt doar confuze. Păi ce-i veni lui Bishop să se încurce cu donșoara Gina?! Doar pentru că-i Jessica Alba și tre să-i dai și ei ceva de făcut? Ca să-și calce ăsta codul de lupu’ singuratic era nevoie de mai mult de un zâmbet de pastă de dinți și un trupșor mlădiu – că altceva n-are nici personajul, nici Alba (n-am înțeles niciodată de unde atâția fani și fane la fătuca asta). Poi, în filmul din 2011 , al cărui sequel se află MR, Mini Anden spune într-un rolișor de 5-6 minute de o sută de ori mai mult. 

The Mechanic de acum 5 ani n-a fost nici el vreo capodoperă, dar, raportat la ăsta de acum, a fost genial. Acolo avem dileme morale, primejdii din mai multe direcții, răsturnare de situație și o relație Statham-Ben Foster complexă (părinte adoptiv-fiu, mentor-discipol, parteneri, dușmani etc.). Aveam cât de cât finețe (ritmeme, precum pistolul lui McKenna senior, cu mesajul de pe el), aveam ceva farmec și eleganță (cum asculta el la pick-up Suta de Schubert…). Aici? Pfff… 

Pe scurt… Bishop a profitat de ocazia în care, în 2011, e aruncat în aer, ca s-o facă pe mortu’. Trăiește visul lui Ostap Bender, adică e la Rio, lipsit de griji, conversându-se cu localnice frumoase, când vin să-i strice peisajul nasoii, sub formă de foști parteneri de „afaceri”, adică: știm că ești viu, e nevoie de tine, n-ai cum să scapi etc. (A fost trimisă o asiatică cu instincte criminale, dar nu suficient de criminale încât scenariștii să nu uite de ea pe drum.)  

Așa că Bishop rupe gâturi încă din primele 5 minute, apoi se cară în Thailanda. Ceva ne spune că nici aici n-o să aibă liniște și asta se adeverește imediat. Apare victima violenței domestice pe nume Gina (Alba), Bishop o salvează, apoi reiese că a fost înscenare (ei, ca să vezi…): Gina rămâne victimă, dar e victimă de șantaj de ticăloși. (Ca să vezi: Gina e învățătoare și îi sunt amenințați copchilașii…) Bineînțeles, bandiții îl vor pe Bishop să lichideze trei ținte, că ei nu se descurcă. E băgată chestia cu „tu știi să faci să pară că au fost accidente” (da, specialitatea lui). Doar că de ce trebuie să pară alea accidente neapărat (mai ales că prost să fii să crezi așa ceva), n-o să aflăm. (Adică, o explicație ar putea exista, dar e stupidă.) Principiul lamei lui Occam e făcut praf. Bașca faptul că având în vedere țintele alese, mai că-i face pe șantajiști băieți buni. Wtf… 

Prima jumătate de oră e inutilă – se putea în 5 minute, pe generic. Apoi, paradoxal, până și momentele proaste sunt previzibile, gen Bishop nu se lasă și tot dă târcoale locului unde se află „iubita” lui, deși e clar că până nu duce misiunile la bun sfârșit, e degeaba. Nah, pretext să mai rărească ceva bandiți. Care sunt proști, ca pe vremuri – se plimbă înarmați pe punte și așteaptă ca nea Statham să le rupă gâturile. 

Vorba lui Bruce Lee, când te bați, tre să te exprimi cu sinceritate. Jason avea calitatea asta până nu de mult. Acum însă parcă nu-i mai iese, deși skill-urile fizice sunt cam tot pe-acolo. Deci, ce mai rămâne? Practic, nimic. 

Un sequel complet inutil, fără idee (sau: care trădează ideea principală), cu un scenariu prost, cu ecouri nedorite din Misiunile imposibile, dialoguri de umplutură (se apucă Bishop să-i facă piției confesiuni despre taică-su, of) și charismă zero. Prezența unui Tommy Lee Jones mai mult enervează, fiindcă în mod normal n-ar avea ce să caute într-un asemenea dezastru. 

Notă: 4