Megamind – Amurgul răufăcătorilor

Dacă vrei ideea filmului, tre să ai răbdare până la capăt. Cum am avut eu. Mi-a părut rău de timp, cu mici excepţii, cam pe întreg parcursul, dar revelaţia a venit un pic înainte de generic, când am înţeles, în sfârşit, ce are să ne spună. Deci: bad, bad publicity. Worst trailers…

Care e dezamăgit de ultimul Shrek şi de Despicable Me, că tagma villain-ilor a rămas fără succesori memorabili, îl/ o avertizez: lascia ogni speranza, nu te lua după titlu şi trailer… Megamind nu e despre vreun Hannibal Lecter cu puteri supraextra. Nici despre vreun dr. Mabuse care se decide să iasă dintre cei patru pereţi şi să se acopere de glorie mediatică. E despre un amărât de anti-Superman care, după ce iese din puşcărie, devine Superman. O mega-păcăleală!!!

O megaglumă de prost gust… Judecat per ansamblu şi pe bucăţi, filmul are un scenariu OK, dacă pui în cântar chinuiala de a încâlci nişte fire fără a le face chiar noduri de nedezlegat şi nişte răsturnări de situaţie elaborate cu un zâmbet distins (dar nu şi destins).

Megamind will not blow your mind.

În primul rând, din cauza umorului, care e ca o cola desfăcută de-o săptămână: n-are acid. Nu te înţeapă/ ustură – are gust de sirop de tuse. Pe la jumatea filmului începi să te întrebi dacă n-au greşit tag-ul: ar fi trebuit să pună ştampila de „family” pe el.

Păi cum poţi să suprapui umor de Madagascar peste un caracter de villain?! Da, ştim, am fost obişnuiţi cu bancuri pe care le gustăm mai mult noi, adulţii, supuşi la perversiuni gen Shrek. Îl apreciem pe Tom McGrath pentru Madagascar-uri şi îi urăm la cât mai multe şi la cât mai multe seriale cu simpaticii pinguini Skipper, Kowalski, Rico & Private… Dar hai să ne oprim înainte de a sări calu’.

Din start ţi se face milă de el… De Megamind. Nu numai fiindcă n-are nume de botez şi că, spre deosebire de părinţii lui Superman, părinţii lui nu mai apar, nici măcar în holograme. Ţi se crâmpoţeşte sufletu’-n tine când îl vezi cum cerşeşte iubirea… (Întotdeauna am fost de părere că introducerea Femeii într-un action/ adventure fără să ai experienţă şi să te rogi la zei să-ţi iasă bine înseamnă un dezastru garantat.)

Bagă câteva vorbuliţe despre copilăria traumatizată a unui răufăcător şi automat o să ai o victimă inocentă a destinului. Parcă văd deja la McDonald’s o fetiţă grăsulie cum mângâie trofeul de Happy Meal constând în replica de plastic a lui Megamind, şoptindu-i să nu se sperie, că va fi lângă el forever.

Coloana sonoră este praf. Muzică de Dream Works (acum, unii dintre noi înţeleg de ce filmul are sclipirile alea inocent-stupide) + Bad to the Bones, AC DC şi alte chestii clasice „cu atitudine” ale rock-ului. Păi, scuze… Poate piesa lui George Thorogood merge pe figura scârbită a lui Al Bundy înainte ca acesta să spună „let’s rock” sau „eat my dust”, dar nu într-un desen animat lipsit de identitate.

Megamind nu e nici măcar o parodie. E filmul unei metamorfoze – the bad guy turns good. N-ai nici eroi, nici ticăloşi, ci conştiinţe. This ain’t it funny. Şi: dacă îl vrei lacrimogen, lasă-l naibii în pârnaie pe neînţeles! Fă-l să sufere. Măcar ştii o treabă.