Miss Peregrine’s Home for Peculiar Children (2016) – O lume minunată, în care veți păți…

Care a avut curiozitatea să se uite pe cartea lui Ransom Riggs a văzut, în poze de epocă (trucate, probabil în Photoshop), niște copii atât de creepy că, pe lângă ciudățenia caracteristicilor supra/ ne-naturale, zici că-s făcuți între frați sau, în cel mai bun caz între verișori de gradul I. No offense. Kinda cute, pentru unele gusturi. Dar, pentru publicul larg (mai ales pentru cel mai fraged), e bine că Tim Burton a îmbrăcat straniul într-o formă suportabilă. Așa ciudăței, copiii lui Miss sunt niște simpatici. (Până și fetița cu gura suplimentară pe ceafă.) Iar, dacă suntem la capitolul aspect: Miss Peregrine/ Eva Green e probabil cea mai sexy apariție într-un fantasy pentru nonadulți, chiar dacă e îmbrăcată până în gât. Iar coafura ei (cu acea șuviță „rebelă”) e demențială. 

„Internatul” lui Miss își duce veacul într-un conac gothic, într-o buclă temporală: ca în Groundhog Day, se repetă aceeași zi, 3 septembrie 1943, pe care Peregrine o resetează exact înainte să cadă bombele nemților. Toată chestia cu călătoria în timp/ spațiu ridică (așa cum se întâmplă în majoritatea filmelor pe subiect) multe probleme, dar având în vedere că nu-i S.F., nu ne batem capul prea tare cu ele. Dar dacă te întrebi de ce donșoara se încăpățânează să-și țină copilașii în această ascunzătoare deja compromisă (evil evil forces le dau târcoale), atunci probabil că răspunsul e: îl așteaptă pe Abe să se întoarcă. Doar că Abe a „beneficiat” între timp de viață de familie, cu tot tacâmul: îmbătrânire, demență senilă etc. Așa că cel care va căuta grupul peculiarilor va fi nepotul, Jake (Asa Butterfield), după suspecta moarte a bătrânului. Jake a fost crescut cu povești cu monștri, în care, odată ajuns la adolescență, nu mai crede. Ca să creadă din nou, c-așa-i dinamica. 

Treaba cu „a crede”/ „a vedea dincolo” de aparențele lumii (adulților) este pusă în pagină cu destulă grijă (și umor) de Tim Burton. Tatăl lui Jake (care îl însoțește în excursie) amintește, cu haioasa lui obtuzitate și autosuficiență, de „încuiații” din Harry Potter: Chris O’Dowd face unul dintre cele mai faine roluri în MPHPC. Tocmai de asta, parcă ne-am fi dorit ca rolul respectiv să fie mai ancorat în poveste. 

Mai subtil, de data asta, e modul în care se intersectează lumea noastră cu cea supranaturală (la asta sunt întotdeauna cel mai atent, fiindcă mi se pare de importanță maximă). La un moment dat, o încăierare între „buni” și „răi” se petrece printre oameni, doar că locul unde are loc aceasta este un loc prin excelență al spectacolului, al iluziei: un bâlci. Astfel că majoritatea martorilor nu pot să distingă „realul” (de data asta, al forțelor supranaturale) de un număr de magie. Ei sunt orbi la adevărata revelație. În spatele lor se duce un război dur, cu ceva cruzimi care amintesc de filmele lui del Toro: e necesar ca părinții să fie avertizați de asta.   

Dar nici gașca lui Peregrine nu le știe pe toate – sunt copii vulnerabili, ușor speriați, deși gata să înfrunte dușmanul (pe Barron, un Samuel L. Jackson de zile mari). Un aspect care reușește să sensibilizeze publicul și să facă din posibila paralelă cu X-Men (scris tot de Jane Goldman) ceva forțat. Tot de ordinul subtilității: unul dintre copii își poate proiecta visele, în care se amestecă până la a fi imposibil de distins premoniția cu propriile-i dorințe (conștiente sau nu). 

Un film în care Tim Burton e (aproape) Tim Burton (în sfârșit, după experiențele nefericite cu Alice), despre maturizare, singurătate și cum e să nu-ți găsești locul, cu delicii creepy și umor negru, cu un touch de melancolie, cu un scenariu bunicel, chiar dacă plin de găuri. Deși sunt zvonuri că sequel-ul a fost anulat, poate că totuși se vor răzgândi… 

Notă: 7.5