Mortal Engines 3D (2018) – „Cum bate tacheții?”

Cam „ulei în benzină” în această nouă ecranizare cu postapocalipsă pentru (post)adolescenți… Se înfundă jicloru’ de atâta informație și subpovești fără cap și coadă. Mă rog, mai puțin o subpoveste, care, ca să vezi, e mai cu sens și emoție decât plotul principal. Mai precis, cea a reînviatului Shrike și a războinicei Hester, singura care face indispensabila legătură cu trecutul (adică prezentul nostru) într-un mod care să nu ne insulte inteligența prea tare. Și, da, Shrike, acest zombi-robot-terminator, mai uman (ca trăire sufletească) decât omu’ (ați observat că așa-s majoritatea androizilor/roboților în ultima vreme?), este singurul personaj care-ți rămâne în minte după film.

Care film e încărcat până la refuz (așa, poate s-o transforma în franciză și să aibă de unde dezvolta). Te ia cu amețeală încă din primele zece minute, cum turuie el tot ce crede că tre să știi ca să pricepi despre ce-i vorba în propoziție: a fost război cu bombe năprasnice, care au ras (în mare parte) omenirea, acum ne aflăm la vreo mie de ani distanță, în orașe care merg pe șenile de colo colo, sunt alea (precum Londra) care le vânează pe celelalte și alea care fug din calea primelor, încercând să-și salveze portbagajul. Londra e pe niveluri, unul „mai” superior decât altul, cu clasele sociale aferente. Clasa de sus se uită la cursele în care bietele orășele sunt distruse: în bună tradiție a degeneraților reprezentați de ăia din Hunger Games. Avem ghilde, opozanți numiți „antitracționiști”, avem arme „străvechi” care ar trebui aruncate, avem minte diabolică, sub chipul lui Valentine (Agent Smith, pardon, Hugo Weaving), care nu se mulțumește cu o cursă cinstită. Ăsta e în conflict cu șeful cel mare dintr-un motiv fușerit (din cauză că e cam neverosimil). Și are o fată, Katherine, care ar fi putut să lipsească. Așa cum ar fi putut lipsi alte nush câte personaje. Imperialist-colonialistului Valentine i se opun niște „rebeli” banali și arhicunoscutul personaj principal rogue și cu traume din trecut, aici pe nume Hester, o tipă cu cicatrice pe față (aluzia la Hester Prynne cea însemnată de puritani cu „litera stacojie” este evidentă). Hester are, de voie, de nevoie, un companion, un băiat de oraș cam gay, cu care n-are nici bancuri ca lumea, nici chimie (decât dacă te cobori la mintea unui copil de 10 ani). Din păcate, fiindcă tipa avea un început de charismă.

M-aș mândri, dar n-am de ce, că am prevăzut cu precizie toată acțiunea, până în detaliu, până la deznodământ. N-am citit cartea după care s-a făcut filmul și, deși e socotită a fi de referință în literatura steampunk, nu m-aș mira să fie la fel de previzibilă ca acțiune: e scrisă în 2001. Poi, oameni buni, repetăm povestea cu The Giver, din 2013: o ecranizare care ori n-ar fi trebuit să existe, ori ar fi trebuit să fie o adaptare drastică.

Regizorul lui Mortal Engines a fost storyboard artist la seria LOTR. Iar asta se vede: pe vizual, e excelent și, cumva, toată shaorma aia cu de toate (cu steampunk la bază, pe care apar elemente de cyberpunk și exotisme inspirate din SW, Mad Max și altele) nu e chiar indigestă. Bătăliciunile prin și cu zeppeline arată bestial, mai ales 3D. Pentru fani (care, din păcate, la noi sunt prea puțini) e mare plăcere să vadă toate „mașinăriile” și gadgeturile alea. Când apare dvd, mă mai uit o dată, doar pentru detalii. Fiindcă, în rest: dialoguri, acțiune… Mai bine nu zic.

Poate datorită celui care a scris cartea, Philip Reeve, poate s-au gândit cei care au făcut filmul, nush, dar sunt chestii care te pun pe gânduri (mai multe, zic eu, decât în filme similare, precum cele din seria Divergent): mesaj antiglobalizare/antiimperialism/anticolonialism etc. Iar deasupra „Londrei” pe șenile se află, ghiciți ce? Cupola catedralei St. Paul, care aici se deschide ca un observator astronomic. (Nu mulți știu povestea cupolei, făcută de Christopher Wren (care era și astronom): macheta inițială pentru reconstrucția catedralei după incendiul din 1666 a fost respinsă de englezii cei protestați pentru că era prea ca la Papa acasă. Ca atare, Wren le-a prezentat o schiță cu o turlă oribilă, dar mai pe gustul lor. Apoi, pe ascuns (greu de explicat cum), a făcut tot ca el: o mândrețe de cupolă.)

Un film pentru puști de 10–12 ani, mai ales că n-are mațe pe pereți, iar la capitolul sex ar trebui să primească un premiu pentru inexistența lui: are mai puțină sexualitate (oricât de subtilă) decât un documentar despre fizica cuantică.

Notă umflată pentru imagine și pentru subpovestea Shrike–Hester.

Notă: 6