My Sweet Pepper Land – Un kurd intră într-un bar

E pe bune. Bine, barul, stai să-l vezi… Într-o cămăruță de patru pe trei, fără ferestre, cu pereții de chirpici în vălurele, se ghemuiesc băieții pe scăunele și beau ceai din pahare de cinzeacă. Sprijinind kalașnikovu’. Peisaj de neuitat. 

My Sweet Pepper Land e primul film făcut de Hiner Saleem în patrie și asta se simte în fiecare cadru, că-l face cu drag, cu duioșie. Îl simți nostalgic în panoramări, fie că acestea dezvăluie un copăcel care și-a făcut loc printre bolovani, fie că e un covor de perete cu bogăție de flori de-ți dau lacrimile, că te ustură ochii. În cazul oamenilor, cu excepția introducerii (mai degrabă o caricatură politică), aceștia sunt pigmentați cu un umor plin de înțelegere, care lasă, în unele cazuri, loc unor note mai grave. Surprinzător e faptul că toate trăirile astea se țes pe trama unui western cu (aproape) tot tacâmul. 

Eroul nostru este Baran, fost luptător în războiul de eliberare de sub Saddam, acum polițist în capitala kurdă, unde e democrație și autoritățile se felicită că au în sfârșit o execuție: „Nu există nici justiție, nici siguranță fără pedeapsă”. Adică, execuția e un semn că lucrurile în sfârșit merg bine. (Vai, vai, vai, execuția aia tre să apară sigur pe youtube, că-i virală de virală, te spargi de râs…) După meclă, se vede că Baran e deja plictisit: om de acțiune, deh. Când se și întoarce acasă și începe mă-sa să-i pețească toate nasoalele, să-și vadă și ea băiatul însurat, se întoarce la muncă și-l somează pe șef să-i dea ceva ca lumea. Astfel că e trimis hăt la granița cu Turcia, unde încă miroase a praf de pușcă și a alte prafuri, că-i trafic cu de toate. În paralel, spre Qamarian se îndreaptă și prea-frumoasa învățătoare Govend, care tocmai s-a certat cu taxu și cu cei șapte frați, că-i fată modernă și endepandantă. Firește, nici el, nici ea nu sunt bineveniți acolo. Govend descoperă un mic sabotaj (yala de la școală, unde preda și dormea, a fost schimbată), iar Baran e pus în fața… portretelor predecesorilor lui. (Fază care-ți amintește cum, în western-uri, eroului i se înfățișează o intensă, mai mult sau mai puțin subtilă, activitate la pompele funebre). Nici unul, nici celălalt nu se lasă intimidați, deși tot satul se uită fioros la ei, că-s toți o gașcă și ascultă de Aziz Aga, mai marele zonei. Govend se încăpățânează să-și vadă de lecții, în timp ce Baran (un inconștient, ce să mai) zice io sunt legea, punct. De aceeași parte a baricadei mai apar niște fătuci partizane, ascunse prin munți și nărăvite la kalașuri. 

Când ziceam că e un western „aproape” cu tot tacâmul, aveam în vedere niște abateri, principala fiind un fel de anticlimax, cam amar pentru gusturile straight în materie. Apoi, faptul că Govend (care clar va fi pe combinație cu flăcăul nostru) confiscă nepermis de mult din ecran. Noi, băieții, ne bucurăm, că-i frumoasă și cântă minunat la hang, un fel de tobă cu un sound straniu. (Actrița, iraniana Golshifteh Farahani, interzisă în țara ei din cauza unor poze nud, e o interpretă recunoscută.) Dar…

Apoi, Baran nu e chiar deadpan, ca eroul obișnuit. Deși e crunt cu derbedeii, se cam fâstâcește în prezența tipesei. Adică, nu tre să fie un nesimțit de Clint Eastwood, care le mai și cârpește pe dmoazele, da’ Baran parcă mai are un pic și oftează din rărunchi, se transformă în menestrel și scoate cutiuța cu inel. Păi?!… 

Sincer, nimic din astea nu mă deranjează. În schimb, mă supără că scenariul e cam varză în multe privințe. Familia lui Govend sunt niște nostimi, dar mai mult de figurație, confruntarea Baran-Aziz nu respectă niște gradații. Poate cel mai grav e că aghiotantul lui Baran, Reber, e absolut în plus: nu susține real, nu opune rezistență să zici că da, uite avem supporting character de pildă. Bașca, de la un moment dat nu mai apare. Așa-i trebuie. 

Până la urmă, o experiență interesantă. 

Notă: 7