Never Let Me Go – Să-ţi dai drumul la venă, nu alta!

Cel mai sănătos liceu a existat în anii ‘70 în Anglia! Nu tu droguri, alcool, sex în WC, bătăi cu profii! Trei mucuri de ţigară descoperite într-un ghiveci sunt singurele rătăciri juvenile, aspru sancţionate de doamna directoare.

Writerii de SF se pare că nu mai au niciun viitor, aşa că-şi înfig fantasmele în trecut. E şi cazul filmului de faţă. Ecranizare (damn… iar?!) după un japonez, că n-are europeanu’ sau americanu’ minte să născocească aşa poveste. Şi dintr-o poveste ciudată şi bună, Alex Garland şi Mark Romanek au scos un film ciudat de bun.

Aşa cum rolul şcolii e să te pregătească să devii un bun profesionist, un cetăţean-model (a se băga în seamă cratima) şi un plătitor de taxe prompt, la fel, internatul de la Hailsham din anii ‘70 este o pepinieră pentru donatori de organe. În mod normal, ei află asta după majorat, când sunt trimişi în nişte cottages, unde aşteaptă să-şi facă treaba pentru care au fost concepuţi şi crescuţi. Singura lor mulţumire ar trebui să fie atunci când vine careva la ei să le zică: „Să trăieşti, frate, că tare bun organu’ care mi l-ai dat!”

Dar, Kathy, Tommy şi Ruth nu sunt chiar nişte exemplare perfecte şi încep s-o facă pe oamenii normali, să bage sentimente, artisticăraie şi alte chestii neserioase. O pun şi de-o poveste de dragoste complicată, în triunghi, aşa, de-ai dracu’, mai frumoasă ca-n viaţa reală, a noastră, ăştia care ne plătim impozitele şi mai avem nevoie de-un rinichi din când în când.

Şi, obrăznicia obrăzniciilor, îşi închipuie că asta le dă dreptul să nu-şi vadă de treaba lor, adică livrarea la timp a mărfii. Că cică: nu suntem specialităţi, suntem doar speciali.

Printre altele, ce face din povestea asta ceva (cu totul şi cu totul) special: Weltanschauung-ul ăstora, cum îşi exprimă lumea, cum îi pipăie limitele, cu ce ochi se uită dincolo (precum Kathy la o pereche de bătrânei ne-donatori într-un restaurant ordinar). Sunt de-o inocenţă şi o naivitate de început de lume: sunt primii oameni, condamnaţi să părăsească Raiul înainte de a se naşte şi cu o întrebare-nfiptă în singurul organ de netransplantat, o întrebare pe care n-o aude nimeni. Şi modul cum redau Mulligan, Knightley şi Andrew Garfield treaba asta e stupefiant. Ca să fac o glumă proastă: sunt crescuţi pentru rolurile astea.

Din categoria filmelor care-ţi-întorc-lumea-pe-dos, Never Let Me Go este un film prea puternic să-l poţi digera în juma de oră după ce-ai ieşit din sală.

Ştiu că semnul „pericol de moarte” mai are şi capacitatea de a incita, dar tot îl pun: dacă te ştii deprimat(-ă) şi sensibil(-ă), lasă filmul ăsta pentru altădată. Ce-am zis în titlu e pe bune.

Punctaj: 8.50 (ştiu, sunt rău şi nedrept, dar m-am săturat de ecranizări, puneţi-vă organele la contribuţie)