Ouija: Origin of Evil (2016) – Alo, cuplaju’?!

Da’ se poate-așa ceva?! Să vrea cucoana să afle de la defunctu’ de soțu-su dacă-i bine sănătos acolo unde e el, și să se bage pe fir vreo lighioană, să disturbe procesul comunicării?! Ba se mai și dă drept respectivu’ și-și bate joc de buna credință a participantei la ședința de spiritism plătită din pensie!

Cam așa se petrec lucrurile într-o frumoasă suburbie a Los Angeles-ului, în 1967, unde urmărim pățaniile unei familii compuse dintr-o doamnă (cam inutil de atrăgătoare pentru ce are de făcut) și două fiice – o adolescentă cu crash pe un coleg (care, nu-i niciun spoiler, că o s-o încurce) și o serafică de 9 ani, așa cum le place la spiritele rele. Cele trei sunt deja în biznis: organizează ședințe de spiritism cu tot tacâmul, mai precis dispozitive care fac masa să țopăie și să stingă lumânări. În curând, „aparatura” e updatată cu o tablă ouija, iar semiescroacele se trezesc în fața lui the real deal. Cum soțul lui Alice și tatăl fetelor pontează de mult în lumea umbrelor, pe astea mici le mănâncă undeva să-l contacteze. Așa aflăm și noi că a mică, Doris, e gift-uită spiritist, și că centrala telefonică din eternitate e încă atât de rudimentară, că orice neavenit se poate băga pe fir, să șicaneze, ba chiar să se bage în (scurta) viață a celor de aici, cu binecunoscutul număr de trucuri din arsenalul oricărui spirit care se respectă (tras pătura, deschis/ închis uși, apărut, în semiîntuneric, prin colțuri, în outfit de Halloween).

Ouija: Origin este prequel la Ouija din 2014, o horroreală cu adolescenți pe care o uiți imediat după ce-o vezi – nimic special. Chiar dacă nu face revoluție în gen, filmul de acum e mult mai bun. Să vedem de ce.

Dacă relațiile extrafamiliale încă sunt grevate de superficialitate (un boyfriend tipic, un profesor-preot cu prea puține de spus), cele trei membre ale familiei Zander dezvoltă suficient de multă interacțiune ca să-ți pese de ele. Deși dispariția/ absența tatălui, cumva pivotul intrigii, e înfățișată destul de convențional, câteva revelații (aproape) surprinzătoare ne conduc spre zone ceva mai fertile pentru speculație, mai precis spre niște intersecții de subgenuri. Evident, în bună tradiție a bântuirii americănești, casa în care locuiesc orfelinele nu-i chiar casa lor: după cum știm, din Poltergeist ș.a.m.d., americanii au dezvoltat o culpă apropo de faptul că au luat pământul altora, iar cei îngropați tot acolo n-au odihnă. În Ouija, în timp ce prin casă răposații se pregătesc de atac, la tv, în repetate rânduri, vedem cu americanu’ se pregătește de aselenizare: subtilă și faină ironie.

Deși avem un reprezentant al lui Doamne-Doamne (părintele Tom, profesor la școala catolică a fetelor), nu se lasă cu exorcism – e bine, că ne-am cam săturat de ele. (Iată un spoiler bun!) Meciul, mai ales finalul, se abate ușor de la canoane, însă fără să neliniștească prin cine știe ce improvizații: publicul larg e satisfăcut, la fel și cel „specializat”.

Un alt aspect salutar e că nu se abuzează de jump scares. Asta nu înseamnă că nu te alegi cu sperietură, când și când – puțin, da’ de calitate. Deși nu foarte ancorată în context, apariția în oglindă a unui ugly mother f…cker îți rămâne în ochii minții pentru multă vreme. Se lucrează binișor pe sugestie, iar sunetul pendulei (aproape omniprezent) e o opțiune atât de simplă, la îndemână, și în același timp atât de eficientă: chiar și pentru asta te bucuri că acțiunea se petrece în anii 60. Care sunt redați în culori calde, saturate, cu decoruri expirând intimitate.

Notă: 7.5