Paddington. Se-adună lumea ca la urs

Când am văzut eu trailerul, acum n luni, mi-am zis să mai amân filmul ăsta, că mă cam sperie personaju’. Deci, prea e făcut fir cu fir, prea arată și n-arată a urs: adică, la National Geographic nu vezi urși așa de… urși. Paddy al nostru dă mai realist decât pipălșii în lumea cărora intră. Ar trebui expus la târgul de invenții. Nu degeaba vrea să-l împăieze angelica făptură rea, Millicent, o Nicole Kidman atât de sexy, că mulți bipezi s-ar lăsa jupuiți în locul ursanului pentru ea. (Nedumerire: dacă urșii merg și în două și în patru labe, sunt bipezi, patrupezi? Omnipezi?) 

În fine, ne-a luat gura pe dinainte. Că, înainte să ajungem la taxidermie, e cale lunguță. Din „the darkest Peru”, unde, long time ago, un explorator leagă preteșug cu moș martinii, le dă rețeta de marmeladă și le zice că sunt oricând bineveniți la Londra, apoi ursul cel mic chiar e silit să meargă în capitala Regatului, c-un sandviș cu marmeladă în pălărie și-o hârtiuță de orfan la gât. Aici, nimeni nu se uită la el (în afară de niște porumbei nesimțiți, care-i vor sandvișul), toți îs contemporani grăbiți și fără suflet, mai puțin familia Brown, pe care ați mai văzut-o în vreo 150 de alte filme, sub diferite alte nume: ea, romantică, el, prudent, fata cea mare, o ciufută și o complexată, băiatul, un geek. Ah, și să n-o uităm pe cârcotașa cu inimă de aur, so british, bunicuță, Mrs. Bird. 

Hiperrealistul Paddy (deci, eu tot nu mi-aș lăsa copiii în preajma lui, că-i fiară la înfățișare) miroase prea puternic a CGI (când te dai cu deodorant, nu consumi trei sferturi de tub o dată), dar mai miroase și a aventură. Adică exact ce le trebuie ușor blazaților/ plictisiților Brown. Ei trebuie învățați că, de exemplu, cada de baie n-a stat întotdeauna în acel loc și că poate fi folosită ca barcă de salvare în caz de inundație, că periuțele de dinți sunt bune și pentru scobit în urechi și, în general, că un animal în casă înseamnă responsabilitate. Și ce să facă cu bietul Paddington? Să-l dea la orfelinat? Sau mai bine să caute familia exploratorului care, once upon a time, le-a făgăduit urșilor ospitalitate pe măsura celei oferite de ei? 

Iar aici intervine Cruella de Millicent, taxidermistă ambițioasă, umpic psihotică și cu skillși de Tom Cruise misionarul imposibil. Povestea e previzibilă ca buletinul meteo londonez, dar așa frumos ambalată și susținută de gaguri răpitor de naive, că nu poți să te superi. La Asociația Geografilor, informațiile vin prin tuburi pneumatice, într-un magazin de antichități, ceaiul e servit de un trenuleț electric, iar Londra, plouată sau nu, îți vine s-o mănânci la desert. 

Ursulețul peruan a cucerit o lume întreagă – o demonstrează notele maxime de pe site-urile de specialitate și încasările. În ce mă privește, sunt încântat de cunoștință, dar parcă mă așteptam la o demonstrație mai amplă pe partea de scenariu.  

Dacă princhindelul vostru nu-i tăvălit prin zeci de filme fantasy family etc. și ăsta ar fi printre primele lui filme de gen văzute, cu siguranță că nu l-ar uita toată viața și l-ar tot revedea. 

Notă: 8.5