Paranormal Activity – portret de cuplu cu fantomă invizibilă

Mă, băieţi, deschideţi un pic diafragma, daţi drumu’ discret la un reflector într-un colţ, zău, că nu se vede spiritu’. Adică, nişte mişcări pe tabla ouija e tot ce aveţi? Niciun spectru încercănat cu ochi trişti şi goi, cu un cuţit înfipt în spate şi un rânjet de hell-o? Eu înţeleg că teroarea se află în ochii victimei, dar să nu exagerăm.

Până la urmă, demonul are o problemă de imagine: ori nu-i place cum dă pe sticlă, ori nu se lasă filmat de amatori.

Amatorii sunt un cuplu de pre- sau aproape căsătoriţi şi fix genul de cuplu american: ea lată, el grijuliu.

Ei (Katie şi Micah, îi cheamă exact ca pe actori, ca să dea veridic) tocmai s-au mutat în ditai hausul, tocmai bun să faci o leapşă prin debarale cu fantomele.

În general, între ei e deplină armonie. El nu-i spune să slăbească, ea nu-i spune să-şi spele singur şosetele (că probabil oricum o face). Dar există şi mici disensiuni. El e un camera freak, ea e genul „put that camera away”. Pe el îl chinuie demonul cunoaşterii, pe ea demonul în carne şi oase.

Demonul îi driblează la greu şi uite aşa, d-al dracu’, nu vrea să apară. E şi ofticat că ăştia i-au băgat cameră de supraveghere la locul de muncă şi cine ştie cum ajunge şi bossu’ cel mare să vadă că nu se ţine de blestemăţii conform job description-ului. Sau, cum e să se trezească oprit pe stradă şi să audă: hei, te-am văzut la televizor?! E sub demnitatea lui!

Spiritul nu se manifestă decât când ăştia dorm sau nu sunt acasă, că altfel unde ar fi elementul surpriză? Şi de ce s-ar obosi când e suficient să zgrepţăne un pic pereţii şi să hâţâne uşa şi ăştia doi fac pe ei de frică? Iar când le mai şi mormăie ceva, laşii naibii sună la exorcist. Ăla n-are timp sau chef şi vine un spiritist care ia la cunoştinţă, dar nu dă cu agheasmă.

După chestia asta, chiar nu mai au timp să zică piua. Forţele întunericului se dezlănţuie! Lasă urme de labe pe jos, o fotografie suspectă în pod şi strigă „murder”! Chipurile, el nu e de capul lui, ci a fost trimis să răzbune pe careva. În final, din imaginea fixă şi din urlete se înţelege că s-a întâmplat ceva naşpa şi filmul se termină cu gagica bâţâindu-se ca la campionatul de aurolaci din Gara de Nord. Cu un cuţit însângerat în mână.

Cu excepţia cadrelor fixe, totul e filmat din unghi subiectiv, de către unul din cuplu. Tăieturile sunt mult prea la ţanc ca să nu-ţi lase impresia că sunt făcute după scenariu şi după indicaţii regizorale, dar nu deranjează. Şi ce dacă e un hollywoodian în haine independente?

Bravo pentru scenariu. N-are nimic senzaţional, dar e după toate regulile. Şi e cu atât mai de apreciat cu cât menţine senzaţia de reality. Raportul dintre ce se vede şi ce se sugerează e bine clădit şi, la naiba, chiar te ia cu frisoane. Aşa-ţi dai seama că există şi alte metode să albeşti în cap, nu numai la marţafoi care-ţi sar în faţă.

Filmul nu e revoluţionar, dar pentru cei care se frig de filme mai vechi de 5 ani, în loc de Blair Witch Project 1 pot să-l vadă pe ăsta. Pentru gen, evident.