Potiche – Deneuve încă mai face parte din decor!!!

Mult dans de curte în ultimul film al lui François Ozon. Paşi pe poante, piruete, reverenţe, atingeri delicate. Chiar şi când Pujol (Fabrice Luchini) îşi înşfacă secretara – pardon – de dos, chestia nu te bucură cum o face un Benny Hill în aceeaşi postură. Şi, bineînţeles, nu e vorba de vreun grad mai scăzut de dexteritate, ci de contextul întregii trebi. Ozon toarnă peste peliculă o doză considerabilă de artificial, cât să fie pe gustul rafinaţilor care mănâncă peştele cu cinci feluri de cuţite.

Dar ca să nu le îngreuneze digestia, le oferă ceva uşor, foarte uşor. Povestea are loc în ’77 (adică, istoric vorbind, nicăieri) şi dacă-i spui că e anostă îi faci un compliment. Ce ţi-e cu calofilia asta…

Ideea e următoarea: dacă o dădea pe grosier, o dădea până la capăt, fiindcă sexul e, pe lângă putere, unul din motoarele acţiunii şi aci. Or, în prim-plan o avem pe simpatica super granny Deneuve (care, la cei presque 70 de ani, aleargă dimineaţa ca o gazelă). Probabil că personajul ei n-are mai mult de 55, fiindcă atunci când vede doi iepuraşi cum fac, vorba lui Shakespeare, figura fiarei cu două spinări, din surâsul ei ne dăm seamă că (pardon de cacofonie) chiar îşi aminteşte despre ce e vorba.

În urma unui preinfarct (nimic dramatic) al nesuferitului ei soţ (care o tratează ca pe o potiche, adică „vază”), madame Suzanne Pujol (Catherine) preia frâiele fabricii de umbrele, ameninţată de grevişti. În spatele ei şi pe lângă ea se ţes tot felul de intrigi ale căror valuri ajung s-o pună şi faţă-n faţă cu Babin (Depardieu).

Când i-am văzut pe cei doi D din nou profil lângă profil, topindu-se senectutic unul în ochii celuilalt, mi-am amintit cu nostalgie cum alergau ei după Le dernier métro sub ochii lui Truffaut (1980). Doar că neeeee… Filmul are niscaiva ‘ntorsături, toată treaba servind la ascensiunea unei femei trecute de prima tinereţe, care toată viaţa n-a făcut decât să asculte de mascul, servind de potiche („vază”, „decor”), ceva gen: iote că şi femeia poate.

Suzanne face o mică revoluţie în toată povestea, ajunge catindată şi le zice la toţi ceva gen make love, not war. În franceză: c’est beau la vie. Asta fiind morala. Catherine, aşa franţuzoaică cum e, se dovedeşte încă o dată a fi o adevărată lady a celei de-a şaptea arte.

După ce îi anunţă pe spectatori că toată treaba avu şi o morală, Ozon se retrage, zâmbind, cu plecăciuni.

Concluzia mea: Potiche e la fel de frumos şi la fel de util ca o vază (frumoasă). (Pentru kantieni: să nu mă luaţi că e pleonastic etc.)

Premiu: lui Depardieu, un B-Ray cu Le dernier métro

Punctaj: 7.5 (aşteptăm sequel la 8 femmes, care ne-a plăcut, altfel, la următorul film scădem un punct din oficiu)