Pride and Prejudice and Zombies (2016) – Fata moșului și fetele babei

Cinci cuconițe,-mbrăcate ca Joséphina lu’ Napoleon, dar pe sub jupoane, prin jartiere, cu ditai baionetele, școlite la Shaolin și-ntr-ale muschetăriei, ca niciun zombi să nu le ia pe nepregătite, acu’ le-a cam venit timpul a se mărita, că așa era pe vremea respectivă. În timp ce tatăl lor, venerabilul mârpunct Bennet tot insistă că mai bine să rămână în viață decât măritate, mama are un fixuleț, că ce fată cumsecade-i aia fără un flăcău căruia să-i aducă papucii și să-i aprindă luleaua. Și cam toate odraslele, în virtutea faptului că pe atunci „feminism” era vreo boală de care se îmbolnăveau marchizii când purtau prea des ciorapi de mătase, cam toate sunt de acord că mama are dreptate, iar asta le scoate la vânzare, pe la baluri: da’ vă rog, poftiți, domnu’ conte, ce ziceți de Jane, e cea mai piesă, n-o să vă pară rău, mnu vă place Jane, înseamnă că Lydia e exact ce vă trebuie etc. etc. 

Doar răzvrătita Lizzy scârțâie protestatar, fiindcă știe că, odată măritată, tre să pună sabia în cui și să treacă la crătiți (pastorul Collins îi propune asta cu tonul că o invită la o croazieră de 7 stele). Nici când apare infamul Darcy (antrenat în Japonia!), cu înnegurata-i privire ce multe capete de zombi tăiate văzu, nici măcar atunci neînfricata noastră n-are gânduri serioase, dar tot o pișcă de inimă ș-o intrigă șmecherul. Ceea ce va duce, obligatoriu, la duel din vorbe și din spade, sexy cum numai Zeta-Jones avu parte cu de-alde Zorro. 

De menționat că PPZ urmărește îndeaproape povestea din romanul lui Austen, astfel încât, de foarte multe ori, toată zombileala pare a fi doar un pretext pentru o altă ecranizare, deși pe un ton (subtil) parodic. Invazia tenacelor creaturi descărnate însă se potrivește ca mănușa: alunecosul ofițer Wickham, cu care Liz și Darcy alcătuiesc triunghi, face parte din trupele care luptă pe frontul antizombi (și aflăm că Londra e sub asediu), în timp ce numele ladyei de Bourgh e rostit cu venerație, având în vedere că e cea mai mare zombicidă în viață. Dar, de la un punct încolo, apar niște răsturnări de situație, unele personaje nu-s ce par, iar conflictul dintre vii și nemorți ia amploare, spre desfătarea zombifanilor, a căror răbdare a avut ceva de suportat. Vom avea și o variație la tematica obosită, o consecință logică (pe care o așteptam de mult de la gen, dar care deja apare, într-o formă similară, în Jeruzalem). Noutatea nu va fi exploatată pe măsură, iar aici avem o dilemă: povestea din Pride and Prejudice e consumată, deci un sequel n-ar fi tocmai la locul lui, or, cum spuneam, din mica mutație pe care o aduce scenariul în generica zombie story ar trebui trase consecințe mai zdravene. 

La ce note a primit pe site-urile de specialitate, mă așteptam ca PPZ să fie un dezastru. Departe de a fi unul, părerea mea, filmul este exact ce și-a propus și ce trebuie: un escapism fără pretenții presărat cu umor de calitate și, de ce nu, cu personaje de care să-ți pese. Fără îndoială, asta se datorează în mare măsură castingului: luați în ordine aleatorie, Matt Smith (Dr. Who) este simpatic de antipatic în rolul pastorului curat la creier, oferindu-ne surprize (precum un dans la bal), Charles Dance, deși nu foarte prezent, e un tată care contează, Sam Riley  nu-și expediază personajul pe motiv că-i parodic, ci se străduiește să-i dea cât mai mult volum, iar Lily James (Cinderella), pe lângă ochii ăia ai ei superbi, are toate atuurile să facă un rol credibil și care să te implice în acțiune. 

Îngrijorarea e legată de publicul-țintă: care o fi ăla? Fanii genului și cei ai cărții ar putea să se simtă trădați. Pe de altă parte, nici foarte romance, nici comedie să te zgudui de râs (nu e un Shaun of the Dead). Cu toate aceste „minusuri”, PPZ ar putea să-i mulțumească pe toți într-o oarecare măsură. Pentru mine, filmul este unul mai mult decât decent, cu îmbinarea lui între castul și, în același timp, voluptuosul stil Empire și decrepitudinea cărnii (cu trimitere la memento mori și, de ce nu, la păcat), cu un umor de un nivel surprinzător de bun (mai ales în cazul limbajului epocii), gravitând în special în jurul unui feminism avant la lettre și, nu în ultimul rând, cu încrucișat de spade și figuri de karate. Departe de a fi o capodoperă, intră fără probleme la categoria plăceri nevinovate. 

Notă: 8