Queen & Country (2014) – Războiul sclerozelor

John Boorman se află la loc de cinste în videoteca acestuia. E și ceea ce m-a făcut să mă uit la Q&C (în cinemale acum la noi), deși, recunosc, n-am apucat să văd filmul considerat prequel: Hope and Glory (nominalizat la Oscar în 1987). 

Suntem în 1952, într-o Anglie în care amintirea bombardamentelor din timpul lui WWII e încă vie, deși unii trăiesc o viață de vis. Precum familia lui Bill Rohan, care locuiește pe o insuliță nu departe de Londra: tare frumos e acolo. Au chiar și televizor, fiindcă se uită la încoronarea reginei la un moment dat. 

Ca să vezi destin necruțător, Bill, care toată ziua înota și ofta la o biciclistă (care va dispărea în negura istoriei imediat), va fi luat cu arcanul la oaste. Da, l-au găbjit în frumoasa lui ascunzătoare și l-au adus să dea onor pentru patrie. Că în Coreea e război. 

Din start, băieții tre să NU se aștepte la vreun Band of Brothers: nu se iese din cazarmă decât la gagicăreală și în permisii, iar coreenii sunt prea ocupați să se bată între ei ca să vină peste lașii ăștia. OK, n-avem film de război. Atunci, ce? 

Ia să aruncăm o privire. Bill și noul lui tovarăș, Percy, au scăpat de mobilizare, fiind puși să predea dactilografie (că și mașina de scris e o armă, sau măcar tamburul de la ea). Iar ei, ce să vezi? În loc să se bucure că au scăpat de exemplara ospitalitate extrem asiatică, fac tot felul de pozne și mai și cârtesc împotriva la ocârmuire. Așa, lejer, ghiduș. Implicarea în dispariția unui obiect valoros încearcă să aducă un pic de tensiune (și cică dramă), dar abia dacă smulge un zâmbet, în niciun caz vreo palpitație. În general, Q&C stă foarte prost la încheieturi – mă refer, în primul rând, la joncțiunea dintre dramă și comedie. Sunt scene la care ți se face cu ochiul că e cazul să râzi, dar nu prea ai cum, din cauza a ceea ce se întâmplă mai devreme sau a ceea ce anticipezi că urmează. Timpul pare a fi un mare dușman al veteranului Boorman (85 de ani!). Dar vârsta nu e o scuză. Nici Mihalkov nu mai e vreun tinerel, însă apropo de filme de război cu momente hazlii și romance-uri siropoase: ce plămâni are rusnacul, hehe… (Fac aluzie la ultimele producții, nu la capodoperele din prima perioadă.) 

Că, așa cum ziceam, există și gagicăreală. Pe schema fiecare se combină la categoria lui: Percy c-o asistentă (pe care ați mai văzut-o în vreo sută de filme), iar Bill cu enigmatica-sofisticata (pe care ați văzut-o cam tot în atâtea producții). Ca să te bucuri de povestea de dragoste a lui Bill tre să fii de-o inocență de sfânt(ă). Și aproape total lipsit(ă) de simț dramatic. 

Ceva drăguț pe-aici? Mda. Câteva personaje secundare, printre care Bradley (David Thewlis, v. Harry Potter), un sergent-major bulangiu (și nu tocmai spălat pe creier, ceea ce îi dă o minusculă dimensiune în plus), și chiulangiul cronic Redmond, cu care se înhăitează băieții și comit împreună momente aproape vesele. Păcat, potențial era… 

Scenariul e o înlănțuire de minisecvențe mai degrabă meschine, fără crescendo. Povestea ar fi putut fi salvată în cel mai bun caz dacă ar fi fost transpusă în serial. Probabil că Brooman o fi avut în minte M.A.S.H. și Blackadder Goes Forth apropo de anecdoticul situațiilor de cazarmă, dar comparația este foarte vagă. 

(În ce ne privește, noi așteptăm serialul Twin Peaks.) 

Notă: 5.5