rambo_last_blood_poster.jpg

Articolul nu conține spoilers. De asemenea, vă sfătuiesc să nu vă uitați la trailer, fiindcă ăla conține. 

Deci, nu e la ce mă așteptam – de la acest prim (și ultim) Rambo văzut pe ecran mare. Surprizele sunt în parte bune. În mare parte, nu. Într-o nesemnificativă parte, nici bune, nici rele. 

Deci, ne luăm adio de la John (acum uncle John pentru prieteni și gringo viejo cabrón pentru dușmani) în termeni pe care n-o să-i uităm multă vreme. Iarăși: buni și mai puțin buni. Sau interpretabili – ceea ce e mai degrabă bine decât rău. Că o să curgă cerneală. 

Dintre părțile bune (iar aici o să mă refer la vizual fiindcă asta interesează în special): s-a renunțat la zbuciumul de cameră video + ciopârțelile „realiste” de cadre din penultimul Rambo (2008), care în perioada respectivă n-au făcut cinste decât câtorva filme, numărate pe degete (dintre care, firește Bourne). Apoi: violența (nu multă, dar suficient de intensă încât filmul să fie cu 15+) e mai cu semnificație decât în penultimele Rambouri. Pffff, acel cadru cu picioare urcând scările, iar camera se mișcă ușor în jos (așa, o fracțiune de secundă) să vedem cum pică picătura de sânge de pe... (nu zic de pe ce). Minunat. 

Da, violența e spectaculoasă – nu-i gore, e intensitate și visceral, se tinde spre zona asiatică, să zicem spre sud-coreeni, mai ales că ăia au și cele mai bune filme cu răzbunări (= răzbunări ultrasângeroase). Evident, nu se atinge acel rafinament la niciun nivel, cu atât mai puțin la nivelul scriptului. Dar nici n-ar fi recomandat: e un film (ca și restul din serie) care se vrea internațional, să-l vadă și danezii, și românii, și cei din Papua Noua Guinee, și talibanii (yep, talibanii cei iconoclaști se uită la Rambouri). 

E atâta intensitate, că la un moment dat m-am gândit că din cauza asta filmul în întregul lui arată rupt în două, fără un mijloc, un climax, fiindcă a dat ura pe dinafară și l-a făcut să explodeze: pe ipoteza asta dau umflata notă de 7. Fiindcă altfel, pentru structura deficitară, l-aș fi penalizat drastic. 

E atâta ură și amărăciune încât te întrebi în ce proporție e o chestie personală aici (e clar filmul lui Sly, nu doar fiindcă e produs de Balboa Productions). Or, din câte știm, Stallone zice despre sine că e mai degrabă tăurașul Ferdinand decât sângerosul arcaș/cuțitar/mitralior ale cărui victime încă se numără și se numără. Ah, și că – hihihi – e supervorbăreț, actually, mai ales la interviuri, or în Rambouri abia dacă scoți un „îhî” de la el. Și un „let it go”, replică voit ambiguă, poa’ să-nsemne multe. Yep, sorry, Frozen, replica era luată de mult, din ’82, de la First Blood, când Rambo îi șuieră șerifului (evident cu cuțitul lui zimțat, de care am și eu o replică, la gâtul nenorocitului): let it go. O variantă a lui let it go se aude și în Last Blood, într-o scenă foarte dramatică (care, refăcută nițel, ar fi putut fi climaxul care lipsește). Culmea, nu e cea mai bună. Cea mai bună – cu adevărat faină fiindcă e atât de patetică (nu în sens de jalnic, ci de dramatic), încât aproape că-ți dau lacrimile: John eliberează ceva din cameră în cameră – nu pot să spun mai multe. Aia e o scenă bună. Dacă ar fi fost măcar trei din astea... 

Decorurile se împart în două categorii opuse: întinderi, gen câmpie de western, cu căluți & stuff, și chestii claustro, gen tuneluri. Yep, dacă vă era dor de tunelul de mină din care scapă Rambo în First Blood... Poate că tunelurile alea ar fi putut fi exploatate mai bine, totuși, prea erau – cum se zice acum – „ofertante”. 

Dialogurile sunt OK (cu excepția, vizual vorbind, a ping-pongului plan–contraplan dintr-o discuție cu o adolescentă). Stallone își rostește „îhî”-ul convingător (zice și „fuck”, probabil primul lui „fuck” din serie) și, în plus, are o expresie îngândurată/ostenită/de amărăciune adunată de uom care și-a văzut tovarășii omorâți, care nu mai are pe nimeni – că despre asta e filmul, și nu vă spun mai mult. Ideea e că acum e ceva mai pă personal, Rambo al nostru nu se mai luptă cu urieșenii gen sistem corupt, tone de gălbejiți și rusolani fără minte-n cap. Sau, cine știe? Dar dacă ne apucăm să speculăm, s-ar putea să nu ne convină concluziile. Oricum, se mai încearcă ceva teme: se schimbă uoamenii/lumea în general? S-a întors definitiv acasă/și-a găsit în sfârșit locul, ori destinul lui e să rătăcească și să îndure potrivnicii în fața cărora să se arate superior moralicește? 

E un film previzibil? Evident. Dar care dintre Rambouri n-a fost? Are replici memorabile (gen live for nothing or die for something, pe care au ajuns s-o folosească și rebelii din Myanmar)? S-ar putea. Oricum, voice over-ul (tot a lu’ nenea Sly) e – cum se spune acum – inspirațional. 

Stallone rămâne un remarcabil om de film – și, la cei 73 de ani ai săi, încă mai are chestii de spus. Ca actor, cu jocul lui minimalist, îl prefer de multe ori unui, să zicem, Jack Nicholson. Iar, Rambo, de la care, iată, ne luăm rămas-bun, rămâne un icon, o legendă, care – o să zic cuvinte mari – a inspirat și continuă să inspire. 

Ah, încă ceva: are (surprinzător) cea mai mare cantitate de umor dintre toate Rambourile. 

Am zis 7? Hai să fie un 7.5. 

Notă: 7.5 

nota_75.jpg

Scris de Stefan | Thursday, 19.09.2019 12:48 Cronica de film