raoul_taburin.jpg

Poate la un remake (mă rog, reecranizare, că-i după benzi desenate), mai peste vreo zece ani? Gen vreo două subploturi, niște imagini mai ispititoare și un casting mai implicat? Că povestea e prea faină și are prea mult potențial ca să rămână așa. 


Mai precis, după cum urmează. Sătuc din însoritul sud al Franței, totul atemporal de nu știi dacă ești în anii 30 sau acum. Taburin e doctor în biciclete, atât de maestru încât, prin părțile locului, bicicletei i se spune „taburin”, așa cum pe la noi cronicii de film i se spune „ștefan”. Doar că Raoul comportă un apăsător, umilitor secret: de când se știe, nu reușește să meargă pe bicicletă, și pace – nu-și poate ține echilibrul. Numai și din sinopsis, și te face să zâmbești: o găselniță jolie, très sympa, cum zice francezu’, miza unei povestioare care promite visare, umor duios și, de ce nu, des frissons. 

Nu-mi pot închipui ce s-a întâmplat. O primă remarcă, en passant, despre coloana sonoră. Ăsta era film pentru un Yann Tiersen la departamentul muzichie, dar nici Jean Navarette nu-i de colo (că doar a lucrat la coloana sonoră al lui El laberinto del fauno). Doar că aici nu-i iese mare lucru – într-un film care pune mult accent pe sonor (scârțâit de roată de biclă etc.). O a doua: dacă tot îl avem pe Guillaume Laurant printre scenariști (că așa și e promovat filmul: „scenaristul lui Amélie”), tare ar fi mers un Jeunet pe post de regizor. (Dă-o-ncolo, n-a mai făcut un lungmetraj de zece ani încoace!) În rest, nush ce bani au avut pentru scule, dar chiar și așa aș ar fi putut, în producție și mai ales în postproducție, să fie făcut să arate mult mai puțin low budget. (Pe la început, mi-a sărit inima de câteva ori la niște cadre decupate neprofi și la niște tranziții hm.) 

Voice over de narator e una dintre cele mai mișto și mai riscante chestii în film (mai ales când e vorba despre narațiune la persoana întâi). Numai un film genial ca Amélie își permite să dubleze informația din cuvinte cu ce se vede pe imagine (și, de fapt, și asta e o aparență). În Taburin sunt exemple de „așa nu”. În plus, ce-i prea mult e prea mult. A jdemia oară: show, don’t tell. 

Apoi, probabil în urma exercițiului cu cartonașele (scenariștii știu despre ce e vorba), cel puțin o scenă apare unde nu trebuie. Și tot ping-pongul trecut–prezent e obositor – ca să nu spun că de multe ori, prezentul înseamnă doar că Taburin stă în fața la o bere și e adâncit-în-gânduri. (Come on, ppl...) 

Mais quand même... Filmul are părțile lui bune, care îl salvează. Adică, în fond, ce-am cârcotit eu mai sus sunt chestii mai de specialitate. Iar părțile alea bune sunt: per total, filmul reușește să convingă, să te facă să zâmbești/râzi și, uneori, chiar să te emoționezi. Doar să te pui în pielea spectatorului-țintă. Care ar fi, zic eu, copilul (8–14 ani). Eventual pentru părinții hipsteri (din cei pe old, nepervertiți de trotinetă) care vor să le distragă atenția ălora mici de la mașini de curse și să le dezvăluie farmecul biciclitului. Poate pentru bicicliști în general (nu și pentru aceia nesimțiți dintre ei care consideră că tu, pietonul, tre să te urci pe mașinile parcate ca să le faci lor loc). Și, desigur, pentru nostalgici (printre care mă aflu) după Amélie și alte producții jeunetiene. Însetați după microfarmecul cotidianului și magia detaliului.  

Magicul (că se strecoară și așa ceva) e destul de – cum se spune – organic. (Iarăși, dacă am fi avut un Jeunet aici...) Sunt momente în care recunoști pecetea talentatului Laurant: Taburin îl oprește discret pe poștaș să bată la poartă până se termină melodia cântată la pian etc. Reușește să nu fie foarte derivativ, iar dialogurile, simple, au o anumită candoare. Nu în ultimul rând, pot fi decantate idei: destinul (care trebăluiește după legi matematice, ale mecanicii cerești și pământești), aparență–esență (cu absurd comic binișor ghidat), puterea prieteniei etc. 

Un filmișor cu suflet mare, de la care ieși binedispus. 


Notă: 7

nota_7.jpg

Scris de Stefan | Thursday, 22.08.2019 16:10 Cronica de film

National Cinematografic