Rocketman (2019) – Pe aripile opticii

Deci, eu sunt fascinat de ochelarii lui Elton – expresia „îi schimbă ca pe ciorapi” ar trebui să fie „îi schimbă ca Elton ochelarii”. Sunt atât de odioși (majoritatea), încât poți să le spui opere de artă. Oricum, Elton John e creatorul unuia dintre cele mai agresive stiluri kitsch. Cu care eu n-am o problemă atâta vreme cât e ironic-asumat, ceea ce probabil e și cazul lui Elty – doar că nu gust. 

Vedeta are cu siguranță o viață din care poți trage o mulțime de învățăminte. În general, biopicul de față bifează câte ceva din categoria „așa nu”: nu te sparge în alcool, coca, shopping, șaorma, nu-ți concedia producătorul care a fost mâna care te-a hrănit (ca să angajezi în locul lui pe iubi) etc. Din categoria „așa da” vor fi probabil în Rocketman 2, deoarece deznodământul schițat în pozele reale și textul de la final (gen Elton Adevăratu’ s-a lăsat de prostii și e fericit) nu are, evident, valoare dramatică. Fin’că oameni de toate genurile și din toate comunitățile ar vrea să știe mai degrabă cum a reușit să-și-învingă-demonii, ce terapii de fițe a încercat. 

Din filmul de față ar fi trebuit să avem măcar o fugară perspectivă asupra (indiscutabilului) geniu entertainer, să înțeleagă și mințile noastre limitate cum de-a ajuns el așa mare, sau măcar cum a făcut multimilionu’ până la 25 de ani. Nexam. Nu înțelegi decât că a trecut de la clasică (în copilărie, pe când încă îl chema pe numele real, Reginald Dwight) la rock și apoi la pop – poate pentru că n-a avut parte de iubire în familie. Poate. Legătura nu e voit ambiguă, e pur și simplu neclară. Asta și din cauză că relația cu familia (în special cu taică-su) e narativ subdezvoltată. Ca și celelalte, de altfel, cu excepția relației (de-o viață) dintre Elton și textierul lui. Dar aia e una de importanță secundară în economia poveștii. 

Cum ziceam, material pentru conflict/tensiune era din belșug, dar n-a fost folosit: neîncrederea în sine (temă abia atinsă), răceala (inexplicabilă) a tatălui, dorința de schimbare totală, căutarea identității (nu-i de șagă) etc. Și, evident, faptul că avem de-a face cu un musical nu e o scuză. (Firește, nu oricine poate să facă un Dancer in the Dark, dar totuși… Acum văd că pe metascore filmul lui von Trier e notat mult mai slab decât Rocketman, uăăă.) 

OK. Structura narativă scârțâie. Dar măcar ceva sinceritate/autenticitate transpare? Filmul nu e despre evoluția muzicală a lui John, ci despre viața lui nefericită în ciuda faptului că – așa cum observă maică-sa – a obținut totul fără mare efort. Eu am identificat un singur moment cu adevărat emoționant, cumva rupt din peisaj. Și un moment în care am putea spune că avem o cheie de lectură. Cântărețului (îmbrăcat în costum de pasăre în toate culorile, plagiat după aria „Papageno”, zic eu) i se spune „be yourself, Reggie”, iar el răspunde: nici vorbă, oamenii vor să-l vadă pe Elton John. Adică pe bufon (uite că și rimează). Care, vedeți voi, în sinea lui e trist și (crede el) profund. 

De unde eu, unul, trag concluzia că optica e, de fapt, a lui Elton John însuși: arăt ce-mi convine, cum îmi convine și strecor și ceva care să pună pe gânduri. Dar, în general, (îmi) fac un film cu mult sclipici, că e rețetă garantată. Surprinde pe careva că Sir John e unul dintre producătorii filmului? 

Care sclipici, în felul lui, e foarte glam și stylish (pentru cine gustă genul). Se potrivește cu muzica lui Elton (cui îi place). În ce mă privește, am apreciat cel puțin un moment coregrafic (unul care are chiar valoare dramatică). Adică, ce-i al lor e a lor.  

Inutil să vă avertizez că nu e un film pentru copii. Și nici pentru homofobi. Dar îl recomand domnilor straight care vor să-și impresioneze iubitele hipsterițe cu deschiderea și toleranța lor: n-aș putea explica de ce, dar genul ăsta de film le excită grozav. 

Notă: 5.5