Scott Pilgrim vs. the World – he will rock your world!!!

Cum să-i mai înţelegi pe bărbaţii din ziua de azi… O asiatică bretonată, cu codiţe, liceancă la o şcoală catolică, înnebunită după jocurile video şi care n-a mai fost sărutată de vreun bărbat?! This is the every man’s ultimate fantasy, dude! Iar Scott ăsta o lasă pentru some chick from New York! Care se mai şi dovedeşte o heart-breaker-femme-fatale cu multe inimi de masculi crestate pe răbojul conştiinţei sale de wandering woman (sau poate mai precis e: „pe răbojul lipsei sale de conştiinţă”?)…

Şi ce e cel mai worst (dacă o să vedeţi filmul, o să-mi scuzaţi licenţa) e că this heartless bitch e urmată/urmărită/bântuită/plictisită de o „ligă” formată din şapte ecşi. Evil ecşi. Cu care Scott trebuie s-o pună parte-n parte… Toţi al naibii de bine antrenaţi, cu punctaje maxime, supermegagicapowers şi ajunşi la un nivel la care gameri experimentaţi nu se duc la WC cu săptămânile ca să-l obţină.

Dar talentul şi experienţa nu sunt suficiente. Îţi trebuie sentimente, motivaţii. O ştim din orice basm. Căci Scott Pilgrim vs. the World e un basm, unul psihedelic, în haine noir, comics, manga, anime, 80’s and so on. Se pare că pe Edgar Wright, regizorul lui Scott, a început să-l furnice experienţele în viziune, fiindcă a făcut un film peste care ar trebui să-şi suflece mânecile o armată de critici şi istorici ai cinemalei, să se bage între fire, să ia câte unul şi să vadă de unde porneşte. (Btw, SFX-intro-ul din Seinfeld? Respect!)

Nu vă speriaţi, totuşi… It’s not that kind of… N-aveţi de-a face cu o peliculă greu de digerat, care să vă pună să staţi în cap ca s-o înţelegeţi, să vă răscolească frământările existenţiale, pe care le-aţi încuiat în dulap până după criză… Să-i lăsăm pe critici să dea examene pe Scott. E drept, poate că pe unii dintre noi îi face să se simtă bătrâni şi anchilozaţi – recunosc, am încercat senzaţia. Să stăm liniştiţi, nu e vina noastră: dacă am avea un food for brain de genul ăsta o dată pe lună măcar, am întineri.

În afară de echilibristica pe graniţele dintre genuri, comedia e too good to be light, but it’s light. Situaţiile presupun şi nişte răsturnări. Aici tăieturile de montaj făcute cu precizia chirurgiei cu laser îţi reamintesc că editarea video poate naşte capodopere şi pe care, după Shaun of the Dead şi Hot Fuzz, pot să le pui deja „marca Wright”. Dar, în general, acţiunea e de nivel suportabil, iar relaţiile dintre personaje sunt un pic mai elaborate decât relaţiile dintre avatarurile dintr-un joc de PC, dar tocmai aici e frumuseţea.

Şi e funny, al naibii de funny. Şi jucat cu suflet. N-ai ce să-i reproşezi. Cu toate astea, inima îmi rămâne tot la Hot Fuzz, al aceluiaşi regizor. Ăla chiar este o simbioză magică între scenariu şi montaj, ca să nu spun că e funnier, chiar dacă n-are densitatea de poante pe cadru pătrat ca Scott. Părerea mea. But… you better keep doing this way, mr. Wright! You do it right!