Shazam! 3D (2019) – Ca să ai superputeri, tre’ să freci toiagu’

Trebuia să existe un ghid al dobândirii forțelor mai mult sau mai puțin magice (că nu știi la ce categorie să le bagi pe astea de aici – nu sunt de pe vreo planetă far far away sau că te-ai electrocutat pe când trudeai în laborator în timp ce alții o ardeau pe la petreceri). Ghidul, iată-l, și are doar atâta să vă zică: așteptați să vă cheme la el un Gandalf afro ciufut și ciufulit care să urle la voi să puneți mâna pe toiag și să strigați „Shazam!”. (Shazam, adică: Solomon, Hercule, Atlas, Zeus, Ahile și Mercur. Nu intrați în panică, filmul nu e vreo lecție de religie/mitologie.) Cum vă alege, aici e un mister – se zice că se ține seama de vrednicie, dar nu e neapărat adevărat. E ca În fața legii, parabola lui Kafka: ești admis/respins pe criterii… kafkiene. Sau, ca să nu fim atât de obscuri, ne gândim la parabola fiului rătăcitor, în care ăsta, după ce-a bătut coclaurii, e primit înapoi cu bere rece și masaj la spa, în timp ce fratele cel harnic, care e la zi cu rapoartele și comisioanele, își ia mustrare că-i invidios. (Se numește dreptate.) Deci, așteptați, frecați menta – pardon, toiagul și… 

Cel care beneficiază de nesperatul upgrade (vă provoc să ziceți o putere pe care n-o are, și pierdeți pariul) e un puști care zici că e fratele geamăn al lui Chloë Grace Moretz – un simpatic. Își caută de vreo zece ani mama și e campion la fugit de la asistenți maternali. Un răzvrătit, un James Dean. Billy pică într-o familie cu șase copii adoptați – cu el, șapte. (Numărul șapte mai apare sub forma celor șapte păcate, care răspund la apel sub formă de monștri pocitanii nasty nasty.) V-ați prins, printre ei sunt copii chiar și mai simpatici (Darla, negresa ochelaristă care încape într-un ghiozdan topește inimi, fără puteri speciale). Și, normal, la început, Billy nu-i place, apoi se împrietenesc. De aici încolo (cel puțin din momentul în care băiatul prinde la superputeri), totul e previzibil – cel puțin la nivel macro. (Sigur, sunt și obligatoriile bomboane de pe tort de la momentul culminant – găselnițe entuziasmante și destul de ingenioase, nu neapărat geniale.) 

Filmul are o tonă de calități și tot atâtea defecte. Să încep cu ultimele. Unu: antagonistul. Dr. Thaddeus Sivana. Scenariștii au ținut să ne spună tot backstory-ul (banal, dacă mă întrebați pe mine). Au pierdut vremea și l-au făcut suficient de transparent încât să nu mai poată băga surprize consistente. Apoi, e unidimensional, lipsit de simț al umorului și, deși înconjurat de diavoli de nădejde, deloc diabolic. (Unde ești tu Luthor, tată?) N-are măreție. Și: ăia care se ocupă cu castingul ar trebui concediați. Oameni buni, ce v-a venit să-l puneți pe Mark Strong în rolul tristanului? Nu zic, Strong e un actor excelent, dar figura lui țipă de la sine: sunt un rău, sunt un dur, îți rup capu’ dacă nu mă lași să te depășesc. Unde e surpriza, fertila ambiguitate – ca să mă exprim așa… 

Doi: au scrântit-o la simboluri. Nu vă zic despre ce e vorba (nu, nu că au greșit vreunul), dar au găurit scenariul într-un moment important. 

Trei: nu numai antagonistul n-are măreție, dar nici filmul per total. E un film de Crăciun (la categoria asta, e chiar OK), de văzut cu familia într-o pauză de shopping. Deși încearcă, nu-i reușește echilibrul ăla convingător (al naibii de greu de obținut) între comicăraie și treabă serioasă. Mai nou, e obligatoriu să strecori cât mai multe chestii haioase în mijlocul dramei și al încrâncenării: absolut de acord, dar să facem cumva să nu transformăm totul într-o caterincă. Altfel, nu mai e film cu supereroi. E parodie. În niciun caz n-a fost asta intenția aici. 

Dintre calități: o parte dintre glume, situații, toate acele referințe la cultura pop (seria Rocky și filmul Big, în care un puști se trezește Tom Hanks etc.), câteva idei irezistibile: bunăoară, cum e să te transformi când vrei tu, doar rostind „Shazam”, într-un adult, dar nu ca tati, care e mai degrabă Clark decât Superman, ci ca Batman. (Și, eventual, să le arăți tu colegilor bătăuși, ca după aia, întorcându-te în corpul de puști plăpând, să râzi de ei pe-nfundate.) Să ai atâtea superputeri, că îți trebuie să le notezi ca să nu le uiți. How cool is that?

O shaorma cu de toate: film cu supereroi și film cu magie/magicieni, cu mult umor (cum ziceam, pe alocuri, prea mult), cu ceva emoție, cu atitudine ultrapozitivă: Shazam! e un film pentru categoria 7–15 ani. Nu mai mult. Puștii cu siguranță că-și vor teroriza părinții să le cumpere figurine Shazam, care să se bată parte-n parte cu Batman, Superman și Quicksilver, care se pare că n-au șanse decât dacă-și unesc forțele și mai cumpără câteva. 

(În bună tradiție a filmelor cu supereroi, după începerea genericului de final mai există o scenă. Așadar, nu vă ridicați prea repede de pe scaune la sfârșitul filmului.) 

P.S. Spoiler alert: și filmul de față zice că invidia e cel mai mare păcat. Trăiască capra vecinului! 

P.P.S. E ziua lui Tarkovski. Îl iubim în continuare.  

Notă: 7.5