Sherlock Holmes (2009) – incendiar, dragă Watson!

Guy Ritchie dă onorul în faţa istoriei întocmai unui pionier care juruieşte credinţă partidului, de aceea tot filmul, hainele de paradă îl cam jenează, iar natura lui de golănel care a închis ghiozdanul pentru totdeauna la 15 ani nu prea transpare, aşa cum se întâmpla în epicele Lock, Stock…, Snatch şi Rock’n’Rolla.

Zic „nu prea”, fiindcă e totuşi imposibil să nu-şi dea câteodată în petic, ca atunci când stă la margine de acţiune şi cântă o sârbă à la Bregović. Sau când îl face pe Holmes să semene mai mult cu Dirty Harry decât cu paşnicul detectiv de pe Baker Street 221b. 

Ahtiaţii după prospătură probabil strâmbă din nas la 9-le din coada lui 2000 de pe afiş. Lor le zic: SH n-are concurent în momentul ăsta prin cinemalele Bucureştilor. Din foarte multe pricini.

Una dintre ele e că, la capitolul imersiune în trecut, Ritchie îţi dantelează o Londră de sfârşit de secol XIX halucinant de reală, ajungând până la chestii uşor grandomane gen „distrugerea” unui şantier naval cu tot cu navă. (Scriu şi eu cu ghilimele, să fiu sigur că nu fac fo gafă, că, sincer, habar n-am cât 3D e acolo – ziceţi-mi depăşit şi gata!)

O alta, întru liniştirea căutătorilor de senzaţii tari, e aceea că Sherlock-ul desenat de scenarişti, dirijat de Guy şi întruchipat de Downey Jr. este departe rău de imaginea pe care ţi-o face ACD în romanele lui. Sherlock-ul din 2009 e steroidizat la greu (mă refer la grupa de muşchi minte-corp): it’s a f…cking killing machine! În plus, flegmaticul elementar-dragă-Watson e pus în situaţii atât de extreme că tre să fie pe măsura lor. Iar în aceste situaţii (pe care nu le găseşti în romane), inducţia, deducţia, abducţia şi alte –cţii sunt doar o parte din arsenalul fumătorului de pipă. 

Ritchie îţi demontează frame cu frame gândul şi fapta, observaţia-deducţia-concluzia şi pumnul năpraznic al lui Sherly, care îţi imobilizează făptaşii într-o secundă jumate explicată în două minute. Parcă eşti la Animal Planet, pe cuvânt!

La început, după „rezolvarea” unui caz, îl aflăm pe Holmes într-o perioadă neagră. În mai multe sensuri. N-are (ne)cazuri, stă în casă, isterizează colocatarii încercând să fabrice amortizorul pentru pistol, se bate pe bani cu categorii superioare, face să danseze muştele cu lăuta, se îmbată, oftează după o pitzi aventuriero-escroacă dar fatală… Apoi, (re)apare un caz, dar care îi depăşeşte clasicele-i metode: some mystical stuff. „You must widen your gaze”, îi spune sinistrul farmazon Blackwood…

Filmul ăsta nu e atât un detective, cât un adventure şi un mistery thriller. Sunt implicate forţe oculte, în care Holmes ajunge la un moment dat să şi creadă, el, bastionul raţionalismului! Analizează, sintetizează, taxonomizează pe căprării (pleonasm cu stil, don’t say a word) – şi tot sunt lucruri care nu-i ies la socoteală. Se mai ceartă şi cu Watson, care nu e un moşneguţ bonom, ci e Jude Law, un aspru la rându-i. Umorul e şi el cât poa’ să încapă în nişte victorieni, chiar dacă nu te alegi cu cine ştie ce citate, ca în cazul gangsta muviurilor ritchieene.

Cu toate-n tot, cu mintea mea ca să socot, filmul e un must pentru oricine vrea o distracţie de calitate. Io zic că nici pe fanii acerbi ai lui Ritchie-Snatch (like moi) nu-i va dezamăgi. E prea entertaining. Savuraţi-l!