Shut In (2016) – Shut up. Please

Nici nu știu cu ce să încep, așa că o iau clasic, cu sinopsisul. Psihologa de copii Mary (Naomi Watts) locuiește împreună cu soțul și fiul ei adolescent-răzvrătit într-o casă izolată dintr-o regiune împădurită, locul ideal pentru furtuni de zăpadă care – obligatoriu – întrerup curentul electric, pretext pentru nasty stuff gen home invasion, psycho axeman-i, polițiști ignoranți-aronganți care o sfârșesc primii și final girls. Ca să înceapă distracția, avem tată și fiu plecați în urma unui scandal de familie, accident pe autostradă = tată mort, fiu paralizat, de care Mary va avea grijă șase luni, până se întâmplă întâmplarea. Mai întâi apare Tom, un băiat surd de pe la case de copii, care trezește în psihologa noastră instinctele materne care par să fi lipsit până atunci: nu se înțelegea cu adolescentu’ de fii-su, ba mai are și coșmaruri în care… îl vrea mort pe ăsta, în timp ce orice femeie obișnuită, singură de juma de an, ar fi avut vise cu Ryan Gosling. 

Copchilul are potențial neliniștitor (și într-un fel de te bușește râsu’): fuge de unde o fugi (casa de copii? vreo familie adoptivă?) și se întoarce la Mary (care, ca să vezi, își are cabinetul acasă, în pustietatea aia). Avem următoarea situație: într-o noapte, mămica aude zgomote, iese afară, dă de un raton recalcitrant, se liniștește, apoi se sperie din nou, c-a auzit sticlă spartă și alarmă. În mașina cu geamul din lateral spate spart stă culcat cu ochii închiși Tom, ignorând alarma (cât de surd să fii?!). Epic. În loc să-l ia frumușel de-o aripă și să-l ducă unde îi e locul pe viitorul infractor, Mary vrea să-l înfieze. Ca să vezi, ăsta micu’ dispare, dar nu și zgomotul suspect. Urmează că Mary începe să exceleze în coșmaruri-prea-reale, că îți juri că dacă mai vezi unul, te ridici și părăsești sala. Ar fi păcat, fiindcă ai pierde niște twist-uri (mă rog, unul, da’ „bun”). Și, cică există o explicație la toate. 

Cu cât scenariul se adâncește în (wanna be) red herrings și explicații puerile și neverosimile, cu atât se împiedică mai tare în fire, pentru a se împotmoli definitiv în a treia parte, când totul e abandonat în seama unei fugăreli de tot râsu’ și a unei psihologii de doi lei. Una din fazele amuzante ale filmului e că duoamna e psiholog, dar, din lipsă de documentariști, discuțiile cu pacienții n-au nicio legătură și, în schimb, primește lecții și sfaturi prin skype de la alt psiholog: „te simți vinovată și de aia vrei să-l înfiezi pe Tom, să ai copilul pe care ți l-ai dorit”. Pe bune? N-ai fi zis… 

Încă de la ratonul scandalagiu (în câte horror-uri am mai văzut jump scare cu raton?), mi-am dat seama că se întâmplă ceva necurat. Iar așteptările mi-au fost infirmate, în sensul că filmul a evoluat din rău în mai rău. Ritmul obositor merge de minune cu narațiunea confuză, cu tonul patetic, în care ghicești mână de femeie (nu că toate femeile scriu așa, nici vorbă, dar există acel fel „feminin” de abordare enervant). Debutanta (din câte văd) scenaristă Christina Hodson nu e total lipsită de talent, dar ar fi trebuit să muncească pe brânci vreo câțiva ani înainte, să facă cârcei la degete de la backspace și delete înainte de primul final draft. 

Pe Jacob Tremblay (Tom) îl știm din fantasticul lui rol din Room: mare noroc că ăla a fost înainte, că altfel era posibil să nu mai vadă camera de filmat – nu din vina lui, firește. Ce să mai vorbim de Naomi Watts: ce-o fi fost în capul ei de a acceptat acest script inept? 

Oricum, noi o așteptăm cu nerăbdare pe Naomi Watts în noul sezon Twin Peaks. AMR (aproximativ) 4 luni.

Notă: 4