Sicario (2015) – Ce e rău și ce e bine, te întreabă, mergi pe coate

Pe la început, personajul lui Benicio del Toro (Alejandro) îi spune lui Kate (Emily Blunt): „Nimic nu va suna logic pentru urechile tale americane”. Oooo, ziceam, gata, să vezi cum ne dezarticulează, franjuri ne face. Numai că nu scapi așa ușor de logică: poate ți-e greu să accepți, alături de unele personaje, că, recontextualizată, fărădelegea devine lege, dar de înțeles n-ai cum să nu înțelegi. Deci mai rămâne întrebarea cum scapi întreg din toată afacerea. 

Se intră în acțiune încă din primul cadru. Kate Macer, special op la departamentul răpiri, descinde cu băieții într-o casă din Phoenix, Arizona, unde are două surprize: una macabră (foarte artistică, altfel) și una zgomotoasă, în care pierde niște ortaci. Întoarsă la sediu și întoarsă pe dos, e întâmpinată de un Josh Brolin în șlapi, care o vrea la el în echipă, promițându-i next level plus pe adevărații responsabili pentru ce s-a întâmplat în Phoenix. Kate și partenerul ei (care e cam masă neglijabilă în film) bat palma cu șmecherașul de Matt (Brolin) și fac cunoștință cu ultrasumbrul Alejandro, care merită un sequel doar pentru el, fiindcă-i c…ios, rău răuț și aproape imprevizibil. Scopul – declarat – al acestora e să-l facă pe un șef de cartel să iasă pe interval, iar maniera e una foarte drăguță: trebuie să-i facă atâtea necazuri, încât ăla să se enerveze și să comită greșeli. Fuoarte cinic, fuoarte tare. 

Și uite așa ajunge Kate într-o luptă pentru care nu e pregătită și tot spune piua, stați că nu-i legal, stați că nu e după procedură, n-aveți o țigară în plus? (Că se reapucă de fumat, de draci.) La un moment dat, apare întrebarea de bun simț: dar eu ce caut aici, de ce m-ați luat cu voi? Niște derbedei și draci alunecoși (cam ca Alonzo în Training Day), Matt și Alejandro o fac din vorbe, o fraieresc ca pe ultima. Our bitch, our nigga. Da’ asta nu înseamnă că le știi toți gărgăunii. Thriller, nene. 

Întunecat ca sufletul lui Alejandro, filmul nu te cruță deloc: ai cadavre în pereții caselor, aranjate în cadru ca niște portrete, cadavre dezbrăcate și mutilate atârnate pe unde se poate prin oraș, de zici că s-a întors văru’ Predator, și ciuruială din cea mai hard – dacă apare și un element de tensiune suplimentar (faptul că pac-pacu’ e în trafic, printre oameni nevinovați), cu atât mai plăcut. (Ca amuzament, ai noștri au tradus „weapons free” cu… „fără arme”.) Într-un moment de destindere, noaptea, un ofițer o invită pe Kate pe acoperiș la o reverie în fața „artificiilor” din depărtare: schimburile de focuri dintre bandele rivale, explozii etc. Sunt multe astfel de cadre haunting: o descindere într-un sistem de tuneluri (= infern) se face când afară literalmente începe furtuna, peisajele deșertice, survolate lent cu un unghi de vedere perfect perpendicular, arătând ca niște hărți și/ sau picturi abstracte și cu funcție nu numai ornamentală, dar și simbolică. 

În același timp, probabil cel mai exoteric, mai convenabil pentru un public larg, film al lui Villeneuve. Din păcate, pentru mine, cel puțin, nu la fel de convingător (ca un Prisoners, de ex.), în felul în care pune în scenă dialectica și întrepătrunderile bine-rău. Și cum se reflectă toate astea în personajul principal, Kate, mai mult sacrificat de dragul suspansului, irosit în probleme minore, care împiedică o viziune de ansamblu și, în același timp, fără să-ți dea acel sentiment că este (și tu odată cu ea) prinsă într-o capcană fără scăpare. Deși Emily Blunt face tot posibilul să dea o nuanță în plus, scenariul n-o ajută foarte mult. 

Pe de altă parte, Benicio este, cum altfel, genial. (Îl obligă, evident, și Oscarul, unu’ da’ bun, pentru rolul din alt film cu drug war, Traffic, 2000.) Fiindcă Matt și Alejandro sunt de aceeași teapă și cam de aceeași anvergură, del Toro și Brolin reușesc să nu se calce pe bătături și să nu devină indistincți unul față de celălalt. Fiecare își are aria lui, cu punchlines bunuțe. 

Coloana sonoră, deși nu la nivelul unui Cliff Martinez (Traffic), e și ea faină. 

Notă: 8