Sing 3D (2016) – Animăluțele au talent. Și-atât

Mai puțin niște povești din alea, cu adevărat mișcătoare, ca să nu spunem că-s cam generice – nimic special. Cu clară și oportunistă trimitere la celebrele concursuri de făcut praf juriu și (tele)spectatori, Sing știe că vocea și mișcările contează mai puțin decât povestea din spatele lor, doar că tocmai aia nu merge. Chestiile cele reale au zeci de milioane de vizualizări pe youtube nu pentru că doar talent, ci pentru că, în primul rând, descoperire și surpriză/ șoc: cum iese din gura aia cu dinți strâmbi a grăsunului Pol Pot așa „Nessum dorma”, sau din ridicola ca aspect Susan Boyle un „I Dreamed a Dream” atât de energizant, sau cum îi lasă mască pe toți românul Gogonea cu dansul lui pe Matrix, de zici că-i trucaj… 

Sing pornește de la ideea urmăririi visului de-a deveni artist/ a câștiga publicul no matter what, de la voi nu credeți în mine, dar eu da, vă arăt eu vouă. Din păcate, personajul „mai” principal nu e vreun/ vreo cântăcios/-oasă, ci patronul falimentar al unei săli de spectacole, ursulețul koala Buster Moon, care se luptă ca necruțătoarele bănci să nu-i închidă dugheana pentru care a muncit 30 de ani spălând parbrize cu… propriul corp (fază ciudățică, de un cinism și cu niște conotații pe care doar adulții le percep ca atare). Ce a produs Buster în materie de spectacol până în momentul în care ne aflăm rămâne un mister – și, da, am fi vrut măcar niște flashbacks cu nereușite, ca să tragem niște paralele, să ne mai amuzăm, înduioșăm un pic. Știm doar că pe vremea când era copil, acolo cânta – operă – oaia Nana, acum un fel de Norma Desmond fără „I’m ready for my close-up”. Evoluția gustului lui Buster, de la operă la pop, e iar ceva neclar: de ce a ajuns să prefere alt gen. Sau e vorba doar de flerul de afacerist: dai ce place publicului? Caz în care motivația lui nu-i tocmai în norme. 

Anyway, Buster are ideea „genială” de a organiza concurs de cântat cu premiu de 1000 de dolari, care, în anunț, din cauză de neatenție, ajung 100.000, ca să fie cu buluc la audiții și bucluc la final. 

Astfel că la audiții apar tot felul de animăluțe care interpretează chestii cunoscute, 3-4 secunde – dacă ar fi fost după mine, ar fi trecut toate preselecția (în al cărei juriu este doar Buster și secretara lui, iguana senilă Miss Kiki). Dar rămân „protagoniștii”: gorila Johnny, purcica Rosita, porcul ușor gay Gunther, purcelușa spinoasă Ash (o simpatică), hamsterul cel cu Conservatorul Mike și elefănțica Meena. Fiecare cu problemele lui: Johnny face parte dintr-o familie de spărgători, Rosita are 25 de purcei de crescut și un soț care abia știe că există, spinoasa Ash, probleme în amor, hamsterul se încurcă cu mafioți, iar Meena se luptă cu timiditatea și tracul (în consecință, ea ar trebui să ne coacă surpriza principală). Nimic cu adevărat senzațional, iar dezvoltarea personajelor, cu piedicile aferente, lasă de dorit. În „teatrul” lui Buster se întâmplă multe accidente/ dezastre, dar nimic care să afecteze serios dinamica relațiilor. Unele sunt acolo doar să se mai întâmple ceva, diferite giumbușlucuri, că știm noi că puștii „adoră” faze când îți pică ceva în cap fiindcă n-ai făcut altceva cum trebuie. Hm. În general, ecuația problemă-rezolvare este expediată la minut, fără suișuri-coborâșuri. Obligatoria renunțare-a-eroului e zorită din urmă de o soluție mult prea facilă. La asta se adaugă faptul că, de fapt, Buster n-are un plan: nu avem clue-uri despre cum ar trebui să arate show-ul final. Până la urmă, care-i viziunea lui „măreață”? „Decât” să pună niște animăluțe talentate să performeze? Nici măcar nu poți să spui că le motivează puternic. Neclarități. 

Apropo de soluții, printre singurele faze mai faine și cu adevărat haioase: cum se descurcă Rosita să aibă grijă și de familie și de „carieră”. Fiindcă oricum ea e invizibilă pentru ei (o metaforă care le va mângâia pe suflet pe mămicile neglijate), a creat un mecanism à la Rube Goldberg, care pregătește mesele, ghiozdanele, spală vasele, spune povești de noapte bună și-i indică soțului unde-s cheile de la mașină. Nostim. 

Dialogurile (nu că ar fi dublate în română) sunt punctul cel mai slab: terne, fără conflict, fără gag-uri (care migrează spre vizual, fără a face nici acolo carieră). O surpriză ar fi că, la dublaj, un urs mafiot grăiește ca un autentic răchet basarabean. În rest, cei care așteaptă punchlines (care nu-s) și referințe vor fi răsplătiți abia în final cu urmărire cu trimitere la King Kong (că tot apar la anul unul nou). 

Pentru noi ăștia, mai duși pe la animații, nu e așa o surpriză că vocile și abilitățile sunt în contrast cu aparența fizică: da, șoricelu’ cât microfonu’ o dă pe baritoneală, goriloiul e mai degrabă suav, iar purcicuța Rosita e – cum altcumva – sexy as hell în mișcări. S-o mai văzut. Adevărata senzație a „serii”, singurul personaj (colectiv) cu adevărat ingenios, sunt cele cinci vulpișoare japoneze, care cântă-n legea și entuziasmul lor (a se vedea pe youtube clipurile japoneze/ sud-coreene cu făpturi ireale, în decoruri și ținute stupefiante, cu cântece stupide dar catchy). Ridic nota pentru ele și pentru faptul că, totuși, măcar și pentru că muzichie, aseară puștii au avut parte de ceva distracție. 

Notă: 6.5