Snow Queen (2012) – Poveste fără sfârșit

Nicio legătură cu romanul lui Michael Ende. Pur și simplu, îi lipsește finalul. Înțeleg că, între timp, a ieșit Snow Queen 2, dar totuși… Că doar nu e LOTR. 

Filmul ăsta avea din start ceva date care mi-au atras atenția: unul dintre producători este Timur Bekmambetov (Wanted   și savuroasa serie cu vampiri a Rondurilor de noapte/ zi). Apoi, chiar voiam să știu ce mai fac rușii la capitolul animație, fiindcă tocmai la el, cu mici excepții, nu sunt la zi. Sincer, am rămas undeva prin anii 70, cu Nu pogodi, Winnie Pooh, Crocodilul Ghena, Ariciul în ceață (un scurt-metraj pe care îl plasez lângă Miyazaki). Și comparația este, evident, inevitabilă. 

Și dureroasă. Nu fiindcă au vrut să facă un Disney (apreciez curajul), ci fiindcă le-a ieșit un Disney jalnic: pastișa unora care au învățat după ureche litera și sunt lipsiți de viziunea necesară pentru a da ansamblului magia recognoscibilă și în cea mai modestă producție a celor pe care îi copiază. 

Ce să mai spunem de Andersen, bietul de el: întocmai oglinzii care trunchiază realitatea din povestea originală, totul e „adaptat” și întors pe dos. Să vedem în ce fel. 

Crăiasa Zăpezii 1. a înghețat lumea și 2. îi e frică de oglinzile meșterului Vegard, care îi arată pe oameni exact cum sunt. Ca bonus, se consideră un fel de artistă în gheață, astfel că atunci când vede niște desene, se supără tare. Deci, cum procedăm? Trimite un vânt/viscol care îi aduce pe părinți în palatul ei și-i transformă în agățători de țurțuri. Dar, vezi bine că problema nu-i chiar rezolvată, fiindcă a rămas un moștenitor. Da, o informează o… oglindă, ca în Albă-ca-Zăpada, doar că are și trăsăturile înghețatei vampe. (Simbolic? Aș zice mai degrabă confuz. Ca foarte multe alte chestii, la care ajungem imediat). 

Cum procedăm în continuare? Mai trimitem vântul? Neeh, că poate ăla nu știe pe cine să aresteze (deși, după cum ne-o demonstrează într-o secvență, Crăiasa însăși se poate proiecta la distanță, deci?). OK. Tipa îl trimite pe Orm, un trol (singurul suflet neînghețat din subordine, de ce?) să găsească progenitura și s-o aducă la gospodărie (tot cu ajutorul unui vânt). Iar Orm, care se transformă (nu prea se știe de ce) în dihor, ajunge înghețat (oare în palat nu îi era frig?) la un orfelinat (după 13 ani!), unde dă de… doi moștenitori, Gerda (personajul „mai” principal) și fratele ei. Ca să vezi, ăștia doi abia acum s-au reîntâlnit după moartea părinților. Confuziile/ nedumeririle se ițesc din toate colțurile: tipa arată ca acum 13 ani, are (la un moment dat) niște puteri magice, despre frate nu știm nimic (cum a ajuns acolo, ce a făcut până atunci etc.). 

La orfelinat, se întrevedea o subpoveste drăguțică: directorul e un zbir, exploatează bieții copii etc. Dar… neeeh. Tot restul – fratele proaspăt descoperit e luat de Crăiasă cu vântul, Gerda o pornește la drum după el, întâlnirile/ obstacolele/ ajutoarele sunt, în parte, din original (dar fără emoție), iar climaxul și deznodământul sunt ultraprevizibile. Dar, cum spuneam, acea microsecvență de destindere de final lipsește: întoarcerea acasă, ultimele, mici, schimbări, să vedem că totul a intrat/ revenit într-un normal etc. (Nu poți să atingi geniul unui Andersen, cu finalul său senin și în același timp dureros, dar totuși…) 

Ceva nostim pe aici? Poate Luta, companionul Gerdei, o nevăstuică drăgălașă, pusă pe șotii, dar și aprigă apărătoare a stăpânei. Între ea și neghiobul trol se iscă vreo câteva meciuri destul de amuzant-înduioșătoare. Gheața/ zăpada omniprezente lasă loc de căzături și dat pe pârtii pe care le-am mai tot văzut de la Scrat încoace, dar să zicem că mai merg o dată. Din păcate, nici aici, nici în general, coloana sonoră nu ridică filmul. (În cazul ei cred că e singurul loc unde am depistat ceva vag rusesc: o temă foarte diluată din Ceaikovski.) 

Reacțiile din sală (plină, aseară) la nivel de 3-5 ani au fost, totuși, pozitive. Asta mă face să cred că vor fi destui copii cărora să le placă filmul, astfel că mai ridic nota. 

Nota: 5