Son of a Gun – Pistol cu apă

Regula de aur când vine vorba de a ilustra o „partidă” de șah într-un film este ca respectiva să n-aibă nicio legătură cu „jocul regilor”: cu cât mutările și referințele la ele sunt mai naiv-cretine, cu atât mai bine (știu, sunt eu prost că mă oftic de fiecare dată când scenariștii își bagă picioarele în el de șah). Son of a Gun îi oferă respectul cuvenit.

Mai precis, avem următoarea situație. Brendan (Ewan MaGregor) joacă, din închisoare, cu mafiotul Sam, prin corespondență: își trimit, old fashioned, mutarea pe bilețel, că dă mai impressive așa decât să stea, cinstit, on line, la una scurtă, de 5/ 10 minute. Având în vedere că Brendan, deși zice că-i nimeni (enunț enigmatic, precum multe altele în film), e un cineva în arealul lui, micul lux al internetului ar fi foarte posibil. Dar te poți pune cu viziunea povestitorilor? 

Pe de altă parte, când auzi mai mult de o dată cuvântul „șah” într-un film, deja știi că e vorba de o anume filozofie și, eventual, de o strategie care ar trebui să-ți încingă creierii. SoG se dorește un astfel de proiect, doar că, din nefericire, o dă în bară la ambele capitole. 

Mai pe larg. JR (Brenton Thwaites, oricine ar fi și ăsta) intră la mititica pentru 6 luni. Aici întâlnește inevitabilii tatuați pe mușchi care vor să-l facă fetița lor, dar e luat sub aripa lui Brendan, care, văzându-l june fără de prihană, neînvățat cu-al lumii vejted jind (vorba marelui Will), îi salvează fundul (la propriu) cu condiția ca acesta să-l ajute să evadeze și, apoi (clauza care nu apare nicăieri în contractul nescris), să fie un pămpălache bun la toate (a se înțelege „lovituri”). Un fel de pion de sacrificiu. „Decât” că JR știe șah mai bine ca experimentatul Brendan, care îți recită din partide cruciale (Spasski-Fisher). (De unde are învățătura respectivă e iarăși mister de nepătruns – te aștepți ca, la un moment dat, juvenilul să preia triumfal controlul, să zici că el e, de fapt, marele maestru al combinațiilor. Tentativa eșuează.) 

Doar că apare factorul feminin, sub chipul Tashei (Alicia Vikander), care strică jocul (deh, femeia). Se lasă cu un alt principiu filozofic „original” („lucrurile nu sunt ceea ce par a fi”, enunțat de semiprostituata rusoaică). Îndrăgostit, JR lasă șahul și se apucă să iubească. (De ce, iar nu deslușim: din relația lor, fabricată din câteva rendez-vous-uri care se vor lirice, nu înțelegi decât că noua generație are criteriile ei, de nepătruns.) 

Ca să fie ceva „tensiune”, ți se sugerează că Tasha ar putea fi o mică ticăloasă în slujba lui Sam. Brendan (care ține să ne dezvăluie că a făcut pârnaie tot din cauza unei gagici) ar băga mâna în foc pentru asta. 

Odată eșichierul făcut pilaf, se orbecăie în motivații care mai de care mai lipsite de consistență: în afară de cuplul JR-Tasha, restul nu știi ce vrea. E vorba de joc, e vorba de bani? (În mod logic, astea se exclud. Dar logica nu e partea forte a filmului.) Rolul de mastermind al lui Brendan se dizolvă încet încet, cel al villain-ului rămâne vacant. 

Mie îmi place de mor suedeza Alicia Vikander: ce-a făcut ea în Pure, A Royal Affair și Anna Karenina mi-a revelat o a doua Ingrid Bergman (dacă am mai spus-o, scuze). S-o văd într-un rol de prostituată rusoaică (un clișeu incredibil de frecvent și atât de degradant) îmi îngenunchează simțul toleranței. 

Părțile bune – că există – ar fi regia (ambițioasă), care face tot posibilul să stoarcă dintr-un scenariu copleșit de locuri comune ceva cu sens, și coloana sonoră (pe care mi-aș lua-o, s-o reascult). 

Notă: 6