Source Code – atenţie, că dă eroare!

OK, te face finalu’, că te înduioşează, te deschide un pic spre reverie… Dar asta înseamnă să uiţi cum se face adunarea, se trage linie şi se socoteşte? Dacă n-ai adormit cumva după primele 15-20 de minute şi nu te-ai trezit înainte de apoteoză…

De la un timp mi-am descoperit un al x-lea simţ, care mă beepuieşte când e vorba de favorite precum Source Code. Şi chiar surpriză, că nu mă aşteptam la aşa un entuziasm cvasigeneral. Codul a lăsat în orgasm layere peste layere de critici de film. Şi asta mă întărâtă şi mai mult în frigiditatea mea nesimţită.

Source Code nu este un film prost – filmele proaste pot fi reconfortante. În marea lor majoritate, filmele proaste au conştiinţa propriei turpitudini, îţi zâmbesc, te îmbie cu reduceri, nu se supără dacă vorbeşti la mobil în timp ce se desfăşoară şi îţi garantează un somn adânc, fără vise complicate.

Nu, nu e cazul aici. Source Code e… cum să-i zic? Un film meschin care sufocă într-însul o idee bună, o miniatură faţă de ce putea să fie, ca un bonzai faţă de un sequoia. Este III (insipid, inodor, incolor). Este călduţ, comod şi e gata să te invite la o conferinţă despre dezvoltare personală.

Deja paralela cu două titluri pe aproape ca subiect îţi arată prăpastia dintre nişte filme bune şi o chestie care poate fi cel mult un episod OK din Twilight Zone: 12 Monkeys (în care James Cole – Bruce Willis e întors în timp pentru a găsi un antidot la un virus care a decimat aproape întreaga populaţie a globului) şi Groundhog Day (în care un meteorolog e sortit să trăiască aceeaşi zi, over and over again). Ambele, excepţionale.

Nu ştiu cum ar fi reacţionat imunitatea mea dacă n-ar fi avut aceste două referinţe, dar cu siguranţă că nu foarte diferit. Asta şi pentru că am o altă comparaţie: cu primul lung-metraj al lui Duncan Jones. Moon (2009) îşi înfige steagul într-un sector al SF-ului puţin explorat, şi o face vizibil şi memorabil. Este o fericită mixtură din cele mai exotice, mai rare şi mai preţioase specii din filmul de anticipaţie. Moon şi Source Code par să nu fie făcute de acelaşi regizor. Diferenţa dintre ele e atât de mare, încât mă aştept ca următorul SF al lui Jones să fie ceva de nivelul lui Plan 9 from Outer Space. 

Întors la o gravitaţie de şase ori mai mare, unde nu poţi să ţopăi în voie, fiul lui David Bowie (căci din ăştia îmi este) pare să facă ce face personajul său, Colter Stevens: un schimb de identitate – în cazul lui, cu un regizor neinspirat.

Nu bag rezumatul, las trailerul să grăiască. Story-ul, da, e agăţător: who’s who, manipulare, o mică dragoste ce schimbă totul… Are şi o bombă (wow, action) – care explodează de mai multe ori, scoţându-te din joc. Între timp, îţi strecoară în suflet fiorul întrebării: tu ce ai face în 8 minute dacă ai şti că sunt ultimele? Eu, dacă aş fi ceva mai ager, aş căuta printre dvd-uri un film bun.