Southpaw (2015) – Un upercut cinstit

Am auzit cuvântul „clișeu”? Da? Corect. Și ce dacă.

Răi și nedrepți mi se par criticii de pe marile site-uri de specialitate în privința lui Southpaw: nu e o capodoperă, dar e un film bun. Regizorul de culoare Antoine Fuqua poate că a făcut un Training Day, iar acea capodoperă e nec plus ultra în acțiune, dar nu comparăm genuri. Omu’știe cum să facă să sune sincer clișeul – e o provocare (mare) asumată. Filmul lui te ține în scaun, cu inima-n gât, lacrima-n glanda lacrimală, și, dacă nu-i așa, atunci măsoară-ți procentajul de snobism sau pune între paranteze, pentru două ore, lecturile din Heidegger. Vei avea parte de un spectacol pe cinste. 

Rolul de aici îl aruncă pe Jake Gyllenhaal la polul opus celui din Nightcrawler: numai vână-nerv-vână-furie, nu foarte inteligent și cu atât mai puțin antrenat în ale elocinței (atuurile psihopatului Lou Bloom), acționând la primul impuls (de cele mai multe ori din furie), mizând pe forța fizică, în ring și în afara acestuia, Billy Hope este un copil mare. Genială faza în care fetița lui de 10 ani, foarte serioasa, matura Leila, îi dezvăluie ce i-a spus maică-sa: trebuie să avem grijă de tine, că singur n-o scoți la capăt. 

Crescut în orfelinat, unde a cunoscut-o pe actuala soție, Billy a devenit campion la categoria lui cu o anume tactică: încasează, încasează, așteaptă o greșeală din partea adversarului, și atunci dă-i să cadă. Nu prea știe să țină o gardă – și de ce s-ar complica, anyway? Drept urmare, după meci, arată de zici că a trecut prin interogatoriile celor mai nasty servicii secrete. (De unde și jocul preferat al fetiței: să-i numere rănile și vânătăile.) Recompensa e însă pe măsură: are o familie care îl adoră, o vilă ca-n MTV Cribs și bani să facă cadouri ceasuri de aur angajaților. Și toate astea se evaporă de parcă n-au fost în urma unui incident: mai tânărul și mai cocky-ul Miguel Escobar apelează la cuvinte nepotrivite (I’ll take your bitch and your belt) doar ca Billy să-i accepte meciul pentru titlu, iese, pe loc, cu iureș și… Ce încasează în ring de obicei e masaj erotic față de loviturile din viață: în câteva zile, Billy rămâne fără nimic, cel mai nașpa fiind că Leila e preluată de Protecția copilului. Se întâmplă atâtea chestii nasoale că, deși schema filmului e clară și, în mare, direcția, previzibilă, nu prea vezi cum ar putea să se redreseze situația fără vreun miracol.  

E momentul ca Billy cel mânios să învețe niște chestii. (Faptul că tragedia se datorează, indirect, și firii lui nestăpânite dă un binevenit plus de implicare emoțională.) În scenă apare un Yoda, sub trăsăturile bătrânului antrenor de box Tick (Forest Whitaker). Din păcate, în timp ce relația lor reușește cu greu să depășească generalul, învățătura și deprinderea „denciplinei” e mură-n gură pentru spectator. Ca să nu spunem că, pe alocuri, dialogurile de la antrenament sună ca într-un fantasy. (Am înțeles că regizorul Fuqua a fost la rândul lui boxer: dacă așa se vorbea la el la antrenamente…) Din fericire, compensația vine dintr-o altă zonă, care contează mai mult: relația lui Billy cu fetița lui. Fabuloasă – iar tânăra Oona Laurence, chiar și numai cu rolul ăsta, poate fi considerată un superstar. O singură privire de-a ei îți spune atât de multe și, uneori, despre lupta dintre sentimente, emoții contrare. Oona și Jake fac un duo fiică-tată complex și heartwarming. 

Filmat și montat deștept (dar fără ostentație), cu scenele lui de luptă frenetice și, pe de altă parte, surprinderea unor trăiri din registre subtile, intens, sângeros, emoțional, sentimental, trecând de la masculinitate superagresivă la sensibilitate și intimitate sufletească, Southpaw e un crowd-pleaser superior. 

Notă: 8