SPECTRE (2015) – Live and let’s spy

Că deja, la cum merg lucrurile și la cât de trist și furios în sinea lui e, te gândești că n-o să-l mai vezi pe 007. (Pe cel al lui Craig aproape sigur că nu, actorul declarând că mai bine își taie venele decât să mai apară cu celebrul papion.) 

Primele Craig bond-uri (începând cu Casino Royale, 2006) ne arătau un Bond diferit de ce știam: îmbinând două arhetipuri distincte de eroi (elegantul și durul), cel mai puțin galant dintre toți (deși, mulți, ca să nu spunem de prototipul însuși, excelează la capitolul misoginism, iar Sean plesnea gagicile peste fund ca o mârlă), uneori infantil și/ sau adolescentin în reacții (vezi raportarea iubire/ ură față de M.(amă), jucată de epopeica Judi Dench sau cum vrea să-l omoare pe Le Chiffre cu cuțitul fiindcă a câștigat la poker), un fel de terminator când vine vorba de action: că nu se uită unde sare când face parkour pe acoperișuri și nu-și numără rănile, nu face mișcări în plus (în SPECTRE îi spune unui paznic imprudent „No, stay!”, ca să nu-i rupă gâtul aiurea) și atât contradictoriu față de propria-i natură, cât și trădător de neam, fiindcă se îndrăgostește pe-bune (de Vesper/ Eva Green, una dintre cele mai faine bond girls). Astfel că o ia personal când e să-i moară iubita și… Ecourile continuă până în SPECTRE. Înainte de care mai pierde pe cineva drag, of – pe M/ Judi Dench, după ce, în prealabil, ajunge în locul de unde, în copilărie, a pornit totul („Unde mă duci”, întreabă M. „Înapoi în timp”, răspunde James.) 

SPECTRE este despre bântuire (titlul, acronimul unei organizații teroriste, e doar o coincidență ironică), apar fantomele trecutului (fizic, încă din generic, care el însuși ar merita un studiu separat), se vorbește despre amintire, memorie, rememorare: Bond e în pericol să uite, Bond își vede numele, ultimul înscris în lista spionilor care și-au dat viața pentru regină, pe peretele interior al clădirii MI6-ului gata să fie dinamitată: după explozia pusă la cale de Silva/ Javier Bardem în Skyfall, sediul a fost abandonat. A apus o epocă, o alta, oribilă, inumană, amenință să apară: noului M (Ralph Fiennes) i se pune în vedere că programul 00 trebuie închis, fiindcă ce fac băieții pe teren poa’ să facă dronele. La care M îi ține arogantului C (Andrew Scott) o minilecție de etică: licence to kill is sometimes licence not to kill. 

De un deceniu încoace, Bond e din ce în ce mai nedisciplinat, iar acum a întrecut măsura: a omorât de capul lui un terorist. A călcat alături doar în aparență, fiindcă urmează logica întregului: împlinește testamentul unei ființe dragi, care este, în același timp, o „capcană” a trecutului – secrete rămase până acum ascunse creează în jurul eroului o rețea (aproape) fără scăpare. 

Eram curios… Va fi noul personaj negativ (Oberhauser/ Christoph Waltz) mai diabolic decât Le Chiffre (Mads Mikelssen) sau Silva (Javier Bardem)? Cum vor fi fetele Bond, față de Vesper, de exemplu? Cum va arăta obligatoria scenă de tortură (multe lucruri s-au schimbat în schema narativă a lui Fleming, căreia Umberto Eco îi numără exact nouă situații, dar asta nu trebuie să dispară): va fi „sofisticată” sau, dimpotrivă, luată în derâdere (ca în Casino Royale, unde Le Chiffre îl lovește pe Bond cu frânghia peste testicule)? Va mai exista un reviriment al gadget-ăriei (cu apogeul ei în Die Another Day, 2002, unde ne e prezentată mașina invizibilă)? Sunt secvențe de acțiune atât de wow, să le ții minte pentru mult timp? (Mie unul mi-a plăcut faza, din Skyfall, când coboară trenul de metrou printr-o spărtură făcută de Silva și-l ia la alergat pe spion. Umor, frate.) 

Luându-le în ordine inversă, în ce privește acțiunea, avem ceva foarte classy chiar din prima clipă – un cadru-secvență de câteva minute, care-l urmărește pe Bond, îmbrăcat în costum de schelet (!) prin mulțimea unui carnaval mexican închinat Zilei Morților, însoțit de o tipă, pe care o părăsește în cameră în binecunoscutul stil Bond (să ne amintim de ceva similar chiar din prima ecranizare, Dr.No), iese pe balcon, merge pe acoperișuri etc. Dacă nu (foarte) spectaculos, ceva rafinat. Tot la capitolul rafinament, mie cel puțin mi-a rămas în suflet întunecata scenă în care văduva mafiotului ucis de Bond (o Monica Bellucci încă superbă – cea mai vârstnică bond girl) străbate interioarele vilei, ușă după ușă, până în grădină, pe o cantată de Vivaldi: o secvență al cărei tragism e contrabalansat imediat de două împușcături cu amortizor seci, cinice, trecându-se într-un alt registru. În general, Sam Mendes arată o măiestrie diabolică în a îmbina joaca cu seriozitatea. În acest sens, SPECTRE poate fi citit, în primul rând, ca un Bond clasic (ceea ce Skyfall era mai puțin). 

Q (Ben Whishaw) e foarte zgârcit cu item-urile de data asta: tot ce primește James (fiindcă e pedepsit) e un nanocip de urmărire în sânge și un ceas. În același timp, sadic, îi prezintă o mașină-minune, dar pe care o va conduce un alt 00. (Și, dacă vă era dor de faimosul Aston Martin – ei bine, își va face și el apariția la un moment dat.) Rolul dispozitivelor a fost redus drastic – semn de o anume maturizare. 

Legat de scena de tortură, nu pot să vă dezvălui prea multe, decât că se petrece în lumină orbitoare – originalitate la nivel formal (ca în n cazuri în SPECTRE) și cu caracter simbolic (lumina vs. umbra în care trebuie să stea agenții secreți). 

Madeleine Swann (posibilă referință la Proust, cu celebra scenă a amintirii) este cea mai atipică Bond girl: mai virgină decât virgina Solitaire (Live and Let Die, 1973), în sensul că, deși frumoasă, nu are acea lascivitate conștientă sau nu, Madeleine e, în același timp, un side-kick satisfăcător, ceea ce e un upgrade față de Skyfall (dacă Quantum of Solace, cel mai slab Craig-Bond, are vreo calitate atunci aia e legată de relația Bond-Camille/ Olga Kurylenko). 

Era absolut logic să-i vină rândul lui Waltz să joace un Bond villain. Din păcate, personajul lui n-are impactul pe care îl așteptam: o primă apariție a lui Oberhauser într-un conciliu al crimei organizate e doar estetic provocatoare, în timp ce adevărata confruntare, din climax, mai degrabă dezamăgește. Sunt ceva lucruri subexplicate și, în plus, motivația nu e la fel de frumos susținută ca în cazul lui Silva/ Bardem (Skyfall), cu al său „Look upon your work, mother”, nici intrarea lui în scenă cu povestea obligatorie (ceva cu un meteorit), la fel de memorabilă ca parabola cu șobolanii a lui Silva. În general, dialogul e simplu: uneori, asta e bine, alteori, unde s-ar cere ceva sprințar, lasă de dorit. (Discuția Bond-Vesper la prima întâlnire – o bijuterie; discuția similară, din tren, Bond-Madeleine, ar fi putut fi incomparabil mai faină.) 

Mustind de nostalgie, întunecat până spre supranatural, filmat și montat dureros de frumos, cu un mesaj răspicat și, care, în același timp, lasă loc interogărilor îngrijorate, SPECTRE e mai degrabă un film pentru fani, un omagiu adus întregii serii, poate mai mult decât Skyfall (2012, aniversarea a 50 de ani de Bond). 

Notă: 8.5