Spotlight (2015) – Ăsta-i jurnalism!

Cu oameni normali care cred în meseria lor fără să se creadă Clark Kenți Supermani sau fatale gen Carrie Bradshaw. Eventual, partea a doua o încearcă acasă, fără martori. 

E în felul următor. 2001, câteva luni înainte de WTC (o să vedeți că respectivul moment își are și el efectele lui în context). În redacția Globe din Boston se fac schimbări, apare un nou șef, Marty Barton (Liev Schreiber), care le dă compunerea „Iubirea de aproapele minor în Biserica Catolică”, fiindcă scandalul există de mult, a fost mușamalizat, iar ei, ca toți jurnaliștii la vremea aia, au dat rasol, convinși fiind că au fost doar așa, niște accidente. 

Și, după ce se pun pe investigat și invervievat, să-i ia cu amețeală, nu alta, câta amploarea are fenomenul. (Practică serioasă, seculară, dacă e să-l credem pe Baudolino al lui Eco, care el însuși era s-o pățească în pruncie cu un călugăr.) Zeci și zeci de cazuri – numa’ în Boston și doar cele reclamate: păstorii se bucură la tot ce-i proaspăt, dar preferă mioarele de sex masculin, că-s mai rușinoase și dau mai rar cu papagalul la părinți. Subiectul, firește, nu e ăsta, ci faptul că vârfurile Bisericii știu de toată treaba, dar mai știu și s-o ascundă (cei mai experți când e vorba să facă dispărute informații). Da, există pe alocuri niște procese, dar s-a picat la pace, documentele au fost sigilate, copiii și-au luat niște bănuți, avocații o sumă triplă (afacere, tată), buclucașii au fost mustrați părintește și mutați la alte parohii, unde și-au continuat senini practicile. 

Treaba-i veche, victimele nu prea vor să vorbească, iar alea care vorbesc nu-s neapărat în toate mințile, avocații sunt sub confidențialitate (le și convine), reprezentanții Bisericii sunt iezuiți sau doar idioți (cum e cardinalul Law, mai-marele pe Boston), astfel că băeții lui Walter „Robby” Robinson (Michael Keaton) au de furcă. Cel mai fain din toată echipa e Mike Rezendes (Mark Ruffalo): chiar și numai din expresie facială și atitudine corporală, Ruffalo face cel mai veridic personaj din câte am văzut de ani, este cea mai bună ilustrare a unui reporter de început de 2000.  

La nivel macro, unde Răul e difuz, alunecos (n-o să vezi vreun Silas din Codul da Vinci), conflictul se dezvoltă cu zgârcenie, abia după o oră avem cu adevărat un prim șoc. Urmează un thriller care controlează senzaționalul și emoționalul cu maximă severitate pentru un efect de real cât mai puternic. Insight-ul personajelor principale este mai mult între paranteze, abia deductibil, privirea e îndreptată spre exterior, spre dovezi. Asta nu înseamnă că există vreun hiat între investigația, la rece, și latura umană, doar că judecata este amânată până în momentele de claritate: oamenii sunt superprofi. Atunci când avem interviuri, atenția e focalizată spre trăirile victimelor, nu pe reacțiile ziariștilor – victimele devin protagoniștii scenelor, iar noi judecăm singuri și/ sau ne lăsăm conduși în continuare în anchetă. În cazul preoților, avem, la un moment dat, o șocantă sinecdocă a crizei/ derivei morale: unul dintre ei admite cu seninătate că s-a alintat cu niște băieței, dar că n-a fost plăcere, deci, cumva, nici păcat. O altă figură de stil, o metaforă de data asta, atunci când echipa coboară în subsolurile arhivelor, unde vor găsi dovada că Biserica a tăinuit cazurile de abuz sexual: acolo e un șobolan mort – nu-l vedem, dar pute. Pe de altă parte, lucruri rămase ne-/ sub-explicate, în umbră. Chiar și din titlu, Spotlight (lumină concentrată într-o zonă) nu poate avea pretenția de adevăr absolut. 

Înainte de toate, o lecție superbă de etică profesională, de pe vremea când ziarele mai miroseau a cerneală proaspătă, iar jurnalism nu însemna copy paste, ci muncă de teren, când denotatul nu era îngropat sub mormane de conotații „retorice” etc. etc. 

Notă: 9